Biserica Ortodoxa cinsteste la 5 august pe Sf. Ioan Iacob de la Neamt. În cele ce urmeaza va prezentam mai multe informatii despre viata si personalitatea marcanta a sfântului Ioan Iacob din volumul Sfinti daco romani si români semnat de pr. Prof. dr. Mircea Pacurariu:

La 23 iulie 1913, în familia credinciosilor Maxim si Ecaterina Iacob, plugari din satul Crainiceni, pe malul Prutului, azi în judetul Botosani, se nastea un prunc, caruia i s-a dat la botez numele Ilie, întrucât numai cu câteva zile înainte se praznuise Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. Bucuria tinerilor soti a fost de scurta durata, caci la numai câteva zile Ecaterina s-a îmbolnavit, iar dupa sase luni Dumnezeu a chemat-o la Sine. În aceasta situatie nefericita, bunica pruncului Iliuta, Maria Iacob, vaduva de mai multi ani, a luat asupra ei cresterea nepotului orfan. L-a îngrijit ca o adevarata mama, deprinzându-l de mic cu rugaciunea, postul, cercetarea bisericii si respectarea tuturor rânduielilor crestinesti. Tatal sau s-a recasatorit, iar în august 1916, a fost chemat sub arme si trimis pe front în vederea dezrobirii românilor aflati sub stapâniri straine. Şi-a pierdut viata pe câmpul de lupta, numarându-se astfel printre eroii cazuti pentru întregirea neamului. În felul acesta, micul Iliuta a ramas din nou numai în grija bunicii sale, batrâna si fara niciun ajutor.

Din septembrie 1920, începe sa urmeze scoala primara la Crainiceni, dovedindu-se un copil înzestrat de Dumnezeu si cu o purtare aleasa. În 1924, în viata lui survine o noua nenorocire, prin moartea bunicii. Viitorul calugar îsi va aminti mereu de bunica sa, femeie simpla din popor, care i-a sadit însa în suflet dragostea de Dumnezeu si toate virtutile crestinesti; îi va dedica si câteva poezii de o mare sensibilitate. Ramas singur pe lume, a fost luat în casa unchiului sau, „mos Alecu", fratele mai mare al tatalui, care îi va purta de grija pâna la intrarea în manastire. Acesta l-a trimis sa învete carte, mai întâi la Gimnaziul „Mihail Kogalniceanu" din Lipcani, apoi la Liceul „Dimitrie Cantemir" din Cozmeni; în 1932 si-a sustinut examenul de ba­calaureat la Cernauti.

Firea sa meditativa, precum si educatia religioasa primita de la bunica sa si în casa unchiului sau, l-au facut sa se îndrepte spre manastirea Neamt, ca sa se închinovieze în aceasta mare lavra a monahismului românesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1933, pe când împlinise abia 20 de ani. Staretul de atunci, episcopul Nicodim Munteanu, viitorul mi­tropolit al Moldovei si apoi patriarh al României, l-a primit ca frate în obstea calugarilor nemteni, încredintându-i o „ascultare” la farmacia manastirii. În dorinta unui loc si mai linistit, în iunie 1934 a vizitat asezamintele monahale din Oltenia, ramânând o vreme la manastirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumusetea locului, ci si prin stravechile traditii de viata sihastreasca de acolo. Dupa câteva luni, a fost chemat sa-si satisfaca stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. A fost repartizat sa îngrijeasca bolnavii din infirmeria regimentului.

Dupa terminarea stagiului militar, s-a reîntors la manastirea Neamt, chemat de fostul sau staret, devenit între timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, având astfel ocazia sa citeasca mereu, dar si sa puna în rânduiala multimea de carti si manuscrise care se gaseau acolo. Facea si lectii de limba româna cu fratii care se gaseau la scoala monahala.

La 8 aprilie 1936, noul staret, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iasi), l-a tuns în monahism, în biserica mare a manastirii cu hramul „înaltarea Domnului" - ctitorie a lui Ştefan cel Mare - primind, potrivit pravilei calugaresti, un nou nume, cel de Ioan. Nas si parinte duhovnicesc i-a fost iero­monahul Ioachim Spataru, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscutii calugari moldoveni cu viata îmbunatatita.

Sufletul sau curat era însetat însa dupa o viata cu adevarat isihasta, dupa pilda marilor parinti duhovnicesti din primele secole crestine. Drept aceea, cu aprobarea mitropolitului Nicodim, în noiembrie 1936, tânarul monah s-a îndreptat - împreuna cu alti doi calugari - spre Ţara Sfânta. Ajuns acolo, s-a închinat în sfintele lacasuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem, din Hebron si din alte localitati biblice. Apoi, ca un nou Ioan Botezatorul si ca atâtia parinti înduhovniciti ai pustiei, cuviosul Ioan Iacob a trait vreme de doi ani într-o pestera din pustiul Iordanului.

Dupa aceasta, s-a închinoviat în stravechea asezare monahala care este manastirea Sfântul Sava, situata pe Valea Iordanului, întemeiata de Sf. Sava cel Sfintit (439-532). Pe lânga el mai erau si alti cinci calugari români, care continuau sirul unor Vrednici monahi odrasliti din neamul nostru ce au sihastrit aici, departe de tara, dar mereu cu dorul ei în suflet. Acolo a trait cuviosul Ioan opt ani, îndeplinind mai multe ascultari: în­grijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom si bi­bliotecar. Traind între monahii greci - care constituiau majoritatea - a învatat limba greaca si chiar a început sa traduca în româneste unele din învataturile marilor Parinti duhovnicesti. A învatat de asemenea limbile araba si engleza. Era pretuit de toti pentru viata sa aleasa de ascultare, rugaciune, priveghere, straduindu-se sa urmeze pilda marilor traitori de acolo din veacurile trecute.

Dupa opt ani, prin voia lui Dumnezeu, a fost chemat la o alta slujire. Biserica Ortodoxa Româna avea pe atunci doua la­casuri de închinare la Locurile Sfinte: o biserica si un camin în Ierusalim, precum si un schit la Iordan, cu hramul Sfântul Ioan Botezatorul, nu departe de orasul Ierihon, în locurile în care boteza, cu aproape doua mii de ani în urma, Sfântul Ioan. Dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, era nevoie de un preot slujitor si egumen la biserica schitului de la Iordan. Drept aceea, supe­riorul bisericii românesti din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (mai târziu arhiepiscop în America) a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a cuviosului Ioan Iacob. În urma recomandarilor elogioase ale arhimandritului Victorin, Patriarhia noastra l-a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului românesc de la Iordan. A fost hirotonit diacon si preot în cadrul unor Sfinte Liturghii savârsite în rotonda Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Timp de cinci ani, deci pâna în 1952, ieroschimonahul Ioan a staretit cu vrednicie si cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor calugari români, a ridicat mai multe chilii lânga biserica, atât pentru ei, cât si pentru pelerinii care se abateau prin aceste locuri. A slujit aici mereu Sfânta Liturghie, a spovedit si a împartasit credinciosi, le-a adresat cuvinte de mângâiere duhovniceasca si de întarire. Nu si-a uitat nici vechile preocupari poetice, scriind poezii, în care descria fru­musetea locurilor în care îsi ducea nevointele duhovnicesti, locuri pe care le-a iubit mai mult decât pe oricare altele.

Iata cum descrie viata sa de aici unul din biografii sai, el însusi traitor o vreme la Ierusalim: „în acest loc, în care s-a simtit mai acasa, sufletul sau de poet se îndulcea nu numai cu frumusetea naturii, cu ciripitul pasarilor, cu amintirea neuitatelor fapte petrecute demult în preajma Iordanului, ci si cu mireasma limbii stramosesti, virtutile cuviosului ieroschimonah Ioan au înflorit în întreaga lor splendoare. El devine duhovnicul multor calugari din partile acelea, români si greci. Multi pelerini români sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic si primeau Sfânta împartasanie din sfintitele sale mâini. Din sufletul sau, ca dintr-un izvor curat si îmbelsugat, curgeau cuvinte de mângâiere si întarire duhovniceasca. Ostenea zi si noapte, împlinindu-si cu nease­manata osârdie chemarea în slujba lui Hristos. Savârsea cu multa evlavie slujbe, statea de vorba cu fratii calugari sau cu credinciosii care treceau pe acolo, lucra în gradinita, alteori scria; noaptea se retragea în tufisurile de pe malurile Iordanului, rugându-se pâna catre ziua. Uneori, mergea timp de mai multe zile în desertul Iordanului, petrecând singur în post desavârsit, în rugaciuni si metanii" (Arhiepiscopul Lucian Florea al Tomisului, în vol. Sfinti români si aparatori ai legii stramosesti, Bucuresti, 1987, p. 560).

Socotind ca aici era înconjurat de prea multa lume si de griji trecatoare, care îl împiedicau de la rugaciune si meditatie, dar si bolnav, în 1952, dupa o internare într-un spital din Ierusalim, s-a hotarât sa lase altuia conducerea schitului si sa se retraga într-un alt loc. Asa se explica plecarea lui la manastirea Sfântul Gheorghe Hozevitul. Aceasta era o straveche asezare monahala, de la începutul secolului al V-lea, situata la apus de Ierihon, pe Valea pârâului Horat sau Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, în preajma caruia a trait proorocul Ilie, în timpul prigonirii lui de catre regele Ahab. Manastirea a cunoscut perioada ei de înflorire în a doua jumatate a secolului al Vl-lea, când a trait aici Cuviosul Gheorghe, supranumit Hozevitul, praznuit la 8 ianuarie.

În jurul manastirii se gasesc mai multe pesteri, sapate în peretii stâncosi care se înalta pe ambele maluri ale pârâului Hozeva, în care au trait, în curgerea veacurilor, si multi calugari de neam român. Într-una din aceste pesteri, cu hramul „Sfânta Ana", a vietuit si cuviosul schimonah Ioan Iacob timp de opt ani. Aceasta pestera se gaseste în pustiul numit Ruva, pe malul stâng al pârâului, la vreo 3 km de manastire. Intrarea în ea se afla la o înaltime de aproximativ 7 m fata de cursul apei, încât se ajungea în pestera numai cu o scara. Pestera are trei încaperi: prima, de vreo doisprezece metri patrati, cu o firida sapata în piatra, care servea ca un adevarat prestol si unde se ruga mereu cuviosul Ioan. Aici se odihnea pe o rogojina asternuta pe o scândura, se ruga, medita sau scria poezii. Printr-o scobitura facuta în piatra se ajungea în a doua încapere, de sase metri patrati, în care pustnicul mânca din putina hrana pe care i-o aducea din manastire ucenicul sau, schimonahul Ioanichie Pârâiala (pâine, pesmeti, masline, ceai, cafea). Alaturi se gasea a treia încapere, care era de fapt o „pestera" a mormintelor, unde erau asezate spre vesnica odihna trupurile celor ce se nevoisera acolo.

În aceasta pestera, cu dorul tarii sale în suflet, cu gândul necontenit la Dumnezeu, a trecut la cele vesnice în ziua de 5 august 1960. Avea numai patruzeci si sapte de ani, dintre care douazeci si trei petrecuti în tara, iar ceilalti douazeci si patru la Locurile Sfinte. Trupul sau, ostenit de post si de prive­ghere, a fost prohodit si asezat spre vesnica odihna în cea de-a treia încapere a pesterii în care fusesera înmormântati si alti schimonahi care traisera acolo.

Trecerea sa la cele vesnice i-a impresionat si îndurerat pe multi. Ca o ultima cinstire, revista bisericeasca Locuri Sfinte i-a închinat un numar întreg, în care erau prezentate viata si per­sonalitatea sa. În 1968 si 1970, ucenicul sau Ioanichie Pârâiala i-a publicat, la Ierusalim, doua volume cu poezii, traduceri si meditatii, sub titlul Hrana duhovniceasca, cu prefata arhiepis­copului grec Aristobulos din cadrul Patriarhiei Ierusalimului.

Timp de 20 de ani, trupul cuviosului Ioan a ramas în pestera Sfânta Ana. La începutul lunii august 1980, potrivit unei traditii locale, conducerea manastirii Sfântul Gheorghe Hozevitul a deschis pestera mormintelor, urmând ca osemintele cuviosului sa fie duse în gropnita de obste. Erau de fata mai multi arhimandriti si calugari greci si români, precum si câtiva pelerini din tara. Toti cei ce erau de fata au constatat cu sur­prindere ca trupul cuviosului era întreg, neatins de nicio stri­caciune. Anuntat de îndata, patriarhul Benedict al Ierusalimului a aprobat stramutarea cuviosului Ioan în biserica manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Şi astfel, în ziua de 7 august 1980, trupul neputrezit, adica moastele sale, au fost coborâte din pestera si duse în manastire.

Pentru ca toti sa fie pe deplin încredintati ca a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui sa nu fie dat stricaciunii, Patriarhia Ierusalimului a rânduit sa se savârseasca patruzeci de Sfinte Liturghii, cu rugaciuni de dezlegare si pomenire, sicriul cu trupul sau fiind asezat în fata Sfintei Mese. Dupa savârsirea acestor slujbe, trupul a ramas ca si mai înainte, adica nestricacios. A fost pus într-o racla speciala, din abanos, cu sticla în partea de deasupra, care a fost apoi asezata în biserica, alaturi de moastele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De acum înainte, cuviosul ieroschimonah Ioan este cunoscut si cinstit sub numele de „Noul Hozevit". Prin fata raclei cu cinstitele sale moaste trec zilnic pelerini din toata lumea, închinându-se si cerând, prin mijlocirea rugaciunilor lui, ajutor si întarire de la Parintele luminilor.

Chiar înainte de a fi procedat la „canonizare", adica la trecerea lui în rândul sfintilor, chipul sau a fost zugravit în icoane, precum si în catedrala Sfântul Gheorghe din Hama, în Siria; un calugar imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcatuit o slujba, iar credinciosii care ajungeau în fata moastelor sale îl cinsteau ca pe un „sfânt".

Ţinând seama de toate acestea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în sedinta din 20 iunie 1992, a socotit ca este bineplacut lui Dumnezeu si de folos obstii credinciosilor ortodocsi de pretutindeni si, mai ales, celei a românilor, ca acest cuvios, Ioan cel Nou Hozevitul, sa fie trecut în rândul sfintilor. Pomenirea lui se face în ziua trecerii sale la Domnul, adica la 5 august. De atunci, mai multe biserici nou zidite în Moldova îl au ca ocrotitor (hram), între ele numarându-se si mareata biserica a Seminarului teologic din manastirea Neamt.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 540

Id: 42965

Data: Aug 5, 2014

Imagine: