Daca francezii, italienii sau nemtii ar indrazni vreodata sa-i acuze pe romani ca au o cultura minora, ar fi de ajuns un singur nume care i-ar contrazice fara drept de apel, Mihai Eminescu. Filozoful roman Emil Cioran afirma la Paris urmatoarele cuvinte: „Eminescu e un poet de talia lui Leopardi, a lui Keats. Este un poet cosmic. La el gasesti tot: metafizica, disperare, folclor, dragoste. Este Shakespeare al nostru, Dante al nostru”.

Muzicalitatea este una dintre trasaturile cele mai profunde ale poeziei eminesciene. Ea nu este doar o calitate estetica, deși desavarșita, a liricii sale, ci și expresia unei sensibilitați aparte, in centrul careia se afla dorul, ca aspirație a poetului spre o comuniune adanca și spre absolut. In multe dintre versurile sale, sonoritațile par sa respire fiorul doinei, purtand in ele ceva din sufletul poporului roman. Potrivit Parintelui Staniloae, dorul este una dintre expresiile fundamentale ale spiritualitații romanești, reflectand nu o simpla nostalgie sentimentala, ci nevoia de comuniune - in cazul poetului, comuniunea cu iubita, cu natura și cu absolutul.

In poezia lui Eminescu, sunetele nu sunt expresia unei lumi fragmentate, ci a unui univers unit prin comuniune sau care tanjește și cheama spre intalnire, participand la starea sufleteasca a poetului. O poezie reprezentativa in acest sens este Sara pe deal, in care buciumul, clopotul - prin excelența instrumente ale chemarii, exprimand dorința de a aduna, de a reuni -, izvorul, codrul, turmele par glasuri ale intregii fapturi care devine partașa la dorul omului și il inalța spre taina comuniunii: „Sara pe deal buciumul suna cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,/ Apele plang, clar izvorand in fantane;/ Sub un salcam, draga, m-aștepți tu pe mine”.

Dorul nu ramane inchis in spațiul interior al unui eu solipsist, ci iradiaza spre cosmos, care-i primește deschiderea și ajunge sa ii poarte ecoul. El nu mai este un simplu suspin melancolic, fiindca, insoțit de cantecul naturii, este transfigurat intr-o muzicalitate pastorala, aproape liturgica, ce imbrațișeaza intreaga lume, luand parte la ceea ce Parintele Staniloae numea foarte sugestiv „liturghia cosmica”. In cadrul acestei „vecernii” a creației, rasar ca niște sfeșnice in pacea inserarii stelele, care „nasc... pe bolta senina”, luna „așa sfanta și clara”, iar toaca „rasuna mai tare”, clopotul „umple cu glasul lui sara” și oamenii „vin de pe camp”, adunandu-se parca pentru a participa la aceasta „liturghie”: „Luna pe cer trece-așa sfanta și clara,/ Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,/ Stelele nasc umezi pe bolta senina,/ Pieptul de dor, fruntea de ganduri ți-e plina”.

Intreaga natura este in mișcare și in relație

In urmatoarea strofa, deși omul nu apare, intreaga natura este in mișcare și in relație. Norii și lumina se intalnesc intr-un dialog tainic, casa omului nu apare ca fiind izolata de cosmos, ci, scaldata in lumina lunii, este integrata intr-o ordine mai larga: „Nourii curg, raze-a lor șiruri despica,/ Streșine vechi casele-n luna ridica”. In ultimul vers, dorul poate fi ințeles și ca aspirație spre infinit, precum și comuniune dintre cer și pamant. In urmatoarele versuri, intalnim doua simboluri puternice ale comuniunii: fantana și fluierul: „Scarțaie-n vant cumpana de la fantana,/ Valea-i in fum, fluiere murmura-n stana”. Fantana este loc de intalnire, un centru al vieții satului, iar cumpana care „vor­bește” prin scarțaitul ei sugereaza participarea la aceasta pulsație comuna a lumii. Apa fantanii este un simbol al refacerii legaturii dintre cer și pamant, idee sugerata și de cumpana fantanii, a carei mișcare continua intre adanc și inalțime unește simbolic cele doua planuri. Fluierul este, in cultura romaneasca, un instrument prin excelența al dorului și, totodata, al legaturii dintre pastor și turma, dintre om și natura. „Murmurul” lui se integreaza firesc in liniștea serii.

In aceste versuri, nici un sunet nu domina, intrucat scarțaitul cumpenei, murmurul fluierelor, plansul apelor, curgerea norilor și lumina lunii se aduna intr-o atmosfera unitara, ca și cum universul ar canta discret, intr-o „liturghie cosmica”. Toate sunetele converg catre intalnirea așteptata cu dor de cei doi indragostiți.

Muzicalitatea dorului nu este exprimata doar prin imaginile auditive ale naturii, ci prin insași materia fonetica a versurilor. Repetiția unor vocale grave și inchise („u”, „a”, „a”) - sunete care par sa coboare in adancul sufletului, redand profunzimea trairii -, alaturi de frecvența consoanelor lichide și nazale („l”, „m”, „n”, „r”), care creeaza o curgere lina, fara asperitați, imprima o cadența leganata, meditativa și ușor melancolica, apropiata de ritmul doinei. Astfel, la Eminescu dorul nu ramane doar o tema poetica, ci devine literalmente muzica, pulsand in insași textura sonora a poemului. Nu intalnim sunete dure, taioase, care sa sugereze conflict sau ruptura, ci sonoritați care cheama catre taina comuniunii.

Dorul ca remediu impotriva uratului și a singuratații

Sfantul Dumitru Staniloae spunea ca romanul nu se concepe pe sine ca individ izolat și inchis in sine, ci ca persoana deschisa spre ceilalți, chiar și cand aceștia sunt absenți. El nu simte ca singuratatea e starea fireasca a ființei sale, iar absența persoanei iubite nu e traita ca un gol al ființei, ci ca o „absența prezenta”, intrucat „in dor, o persoana traiește valoarea eterna a persoanei iubite”, care este transfigurata, vazuta ca taina, in frumusețea ei nealterata. De aceea, la poporul roman, dar și la Eminescu, dorul nu este un sentimentalism haotic, sumbru, ci un remediu impotriva uratului și a unei singuratați goale, lipsite de sens. In el se unesc, intr-o tensiune echilibrata, duioșia cu luciditatea, dupa cum remarca Sfantul Dumitru Staniloae sau, putem spune, durerea și lumina, fiindca pastreaza caldura iubirii, dar fara a se pierde intr-o emoție tulbure sau intr-o simpla exaltare afectiva. Dorul nu este pura absența, ci comuniune interioara cu cel iubit, care ramane prezent launtric pana la realizarea unirii depline spre care inseteaza inima.

Atat in folclorul romanesc, cat și in poezia lui Eminescu, aceasta comuniune interioara ca stare deschisa spre persoana iubita, dar și spre cosmos, spre natura și spre infinit exprima un plin al exis­tenței, care se cere impartașit și care amintește de ceea ce Constantin Noica numea „dulcea continuitate intre fire și spirit”: spiritul nu se rupe de fire, ca in Apus, prin raționalitate sau autosuficiența. Daca multe opere occidentale au in centru conflictul tragic dintre individ și lume, la noi omul este așezat in comuniune cu aceasta, iar natura și lumea devin un partener tainic de dialog.

Ideea Sf. Dumitru Staniloae potrivit careia in dor persoana iubita este contemplata in valoare ei profunda și permanenta, iar dorul nu inseamna pura absența sau gol ontologic, este ilustrata in multe poezii eminesciene dedicate iubirii, chiar și in cele care par a vorbi despre lipsa oricarei speranțe a implinirii ei in plan concret. O poezie remarcabila in acest sens este Pe langa plopii fara soț, unde muzicalitatea este apropiata de ro­manța, de cantec al iubirii pierdute, dar persoana iubita ramane ca prezența launtrica, contemplata in valoarea ei unica și irepetabila. Dorul o ridica din registrul cotidian, transfigurand-o intr-o frumu­sețe aproape absoluta: „Un chip de-a pururi adorat/ Cum nu mai au perechi/ Acele zane ce strabat/ Din timpurile vechi”. Parintele Staniloae spunea ca ființa iubita devine un fel de „casa ontologica” pentru cel ce iubește, sugerand ca astfel ea nu mai este obiectul unei afecțiuni vremelnice sau al unei atracții pur fizice, ci spațiul unei impliniri existențiale, care-l poarta pe celalalt spre sens și comuniune. Astfel, omul se descopera mai deplin pe sine in relația cu celalalt. In aceasta cheie pot fi ințelese versurile: „Dandu-mi din ochiul tau senin/ O raza dinadins,/ In calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins”. „Raza” nu ofera doar o emoție trecatoare, ci orienteaza existențal drumul prin „timpii ce vin”.

In planul dorului exista o permanența

Prin urmare, chiar daca in planul istoric are loc o pierdere reala, in planul dorului exista o permanența, iar persoana iubita ramane transfigurata („chip de-a pururi adorat”). Deși finalul pare, la prima vedere, sa contrazica ideea acestei transfigurari, la un nivel mai adanc, dorul nu se reduce la fascinația fața de o frumusețe exterioara, ci vede persoana in adevarul și vocația ei profunda: „Tu trebuia sa te cuprinzi/ De acel farmec sfant/ Și noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pamant”. Aceasta vocație spirituala este sugerata prin expresiile „farmec sfant” și „candela iubirii”. Poetul sugereaza ca femeia era chemata sa devina purtatoarea acestei lumini, sa aprinda „candela iubirii”, dar nu a raspuns acestei chemari. Astfel, dorul pastreaza vie nu atat imaginea femeii concrete, cat revelația frumuseții și unicitații pe care iubirea a descoperit-o odinioara in persoana iubita (idee care rezoneaza cu modul in care Parintele Staniloae vede dorul ca putere de transfigurare a persoanelor). In consonanța cu reflecția Parintelui Staniloae ca dorul nu duce la o stare tulbure, ci menține o armonie intre durere și lumina, poezia nu se simte ca un cantec de revolta, ci ca unul al fidelitații launtrice, in care prezența iubitei ramane luminoasa in spațiul interior. Muzicalitatea romanței nu devine niciodata disperata; deși tristețea este reala, ramane totuși locuita de o prezența care nu s-a stins, chiar daca durerea este data de lipsa comuniunii in dimensiunea concretului.

O muzicalitate luminoasa, care reflecta latura senina a dorului - aici mult mai pregnanta -, precum și deschiderea lui spre natura și cosmos, intalnita și in Sara pe deal, caracterizeaza poezia Dorința: „Vino-n codru la izvorul/ Care tremura pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund”. Res­pirația sonora a versurilor este mai calda și mai senzoriala, exprimand bucuria comuniunii. Frecvența vocalelor „a”, „a” deschide sonoritatea și sugereaza expansiune, apropiere, comunicare, disponibilitate afectiva, primirea prezenței celuilalt și a frumuseții lumii. Dorul nu este aici melancolic sau elegiac, ci strabatut de spe­ranța, iar intreaga natura participa la aceasta stare, printr-o muzicalitate a apropierii, a intimi­tații: șoapta codrului, tremurul izvorului, foșnetul florilor „infiorate”, adierea blanda a vantului.

Așadar, constatam ca nu apar imagini sonore puternice, precum buciumul sau clopotul din Sara pe deal, care creeaza un ecou mai grav, al chemarii și al amurgului, ci natura insoțește discret iubirea celor doi, asemenea unei muzici tainice care ii acompaniaza. Ideea este evocata de verbul „a ingana” și de expresia „blanda batere de vant”, sugerand o prezența aproape imperceptibila, tandra: „Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratece izvoare,/ Blanda batere de vant”. Izvoarele nu canta pentru toata lumea, ci par sa cante doar pentru ei. Apropierea și comuniunea sunt ocrotite de natura atat prin sonoritațile delicate, cat și printr-o invaluire materna: codrul ada­postește („Crengi plecate o ascund”), florile de tei cad „ran­duri-randuri”, creand parca un baldachin protector, in care cei doi se intalnesc departe de zgomotul lumii. Adjectivul „singuratice” trimite la condiția celor doi indra­gostiți, care doresc un spațiu al intalnirii ca loc tainic și liniștit, unde comuniunea sa poata fi traita in deplinatatea ei. Ultimele versuri, „Adormind de armonia/ Codrului batut de ganduri”, par a traduce poetic vechea expresie romaneasca „Codru-i frate cu romanul”. Natura apare ca partener de dialog și comuniune, iar poetul iși gasește odihna și liniștea in armonia codrului, ca langa un prieten apropiat sau un frate care ii ințelege și ii impartașește starile sufletești.

Chemarea directa și personala

Natura ca prezența dialogala este evocata intr-un mod mai direct in O, ramai. Daca in Sara pe deal chemarea este mediata de sunetele lumii, aici chemarea este directa și personala, prin glasul codrului: „O, ramai, ramai la mine,/ Te iubesc atat de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu știu sa le-ascult”. Codrul il invita pe poet sa ramana in spațiul originar al comuniunii cu natura, iar dorul exprimat aici este unul al reintoarcerii la lumea copilariei, a inocenței și a unitații dintre om și natura. Poezia este construita pe adresare și raspuns, ceea ce sugereaza ca omul nu este singur in univers, ci se afla intr-o permanenta comunicare cu lumea. Muzicalitatea este data de repetiții, de sonoritați line și de ritmul leganat al versurilor, amintind de cantecul popular, sunete care nu separa, ci creeaza relație. Repetiția „ramai” are valoare de refren intr-un cantec al dorului de comuniune cu natura și al nostalgiei dupa armonia originara. Totodata, intreaga poezie poate fi citita ca o expresie a dorului ințeles ca remediu impotriva uratului și a singuratații, cum il descria Pr. Staniloae. Versul „Eu te vad rapit de farmec” sugereaza tocmai aceasta putere a naturii de a-l scoate pe om din izolare și de a-l reașeza in comuniune cu frumusețea creației.

Daca O, ramai exprima dorul intoarcerii la armonia primordiala, Mai am un singur dor da glas dorinței poetului de a se odihni pentru totdeauna in aceasta armonie și de impacare cu lumea. Moartea aici nu este marcata de dramatism sau simțita ca o tragedie, ci este dorita ca o liniștita reintegrare („Sa-mi fie somnul lin”) in ritmul cosmic al marii, al codrului, al cerului. Poetul nu dorește sa fie singur nici in moarte, ci sa ramana in comuniune cu marea, cu teiul, cu „luceferii prieteni”, cu intreaga creație. Repetiția vocalelor grave („o”, „u”, „a”) sugereaza adancimea dorului, dar frecvența celor deschise, luminoase („e”, „a”) evoca atmosfera unei doine a impacarii, dorul devenind o stare de senina așteptare și de comuniune cu absolutul: „Mai am un singur dor:/ In liniștea serii/ Sa ma lasați sa mor/ La marginea marii;// Sa-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape/ Sa am un cer senin.// Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi impletiți un pat/ Din tinere ramuri”.

Ca o concluzie, putem spune ca, in multe privințe, poezia lui Eminescu in care este exprimat dorul se intalnește profund cu viziunea Sfantului Dumitru Staniloae, care evoca legatura dintre țaranul roman și cosmos ca fiind impregnata de o perspectiva personalista și liturgica specific creștina: „Cosmosul este scaldat in comuniunea personalista intre oameni ce se iubesc si se doresc. Toate amintesc in Miorita de persoane” (Reflecții despre spiritualitatea poporului roman). La Eminescu, dorul ca aspirație spre comuniune și plenitudine iși gasește expresia deplina in limbajul poetic, atat prin bogația sa sonora, cat și prin profunzimea semni­ficațiilor pe care le poarta. Astfel, consideram intemeiata ințele­gerea muzicalitații poeziei eminesciene ca o forma poetica a „liturghiei cosmice” despre care vorbea Sfantul Dumitru Staniloae: cosmosul este un lacaș al lui Dumnezeu, iar omul este chemat sa fie preotul lui, exprimand și desa­varșind conștient lauda creației. La Eminescu, natura nu ramane muta, ci participa la dorul omului, inalțandu-l dincolo de nostalgia iubirii sau a frumuseții pierdute, spre aspirația catre absolut. In acest sens, dorul romanesc apare ca sete de comuniune și de plenitudine și o chemare spre armonia deplina dintre om, creație și Dumnezeu.<

Sursa: Basilica.ro

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 11

Id: 81943

Data: Jun 18, 2026

Imagine: