La Pasti traim un har, o lumina care nu sunt de aici

Invierea Domnului este implinirea asteptarii neamului omenesc de la Adam pana la ultimul om care se va naste pe fata acestui pamant, toti supusi inexorabilei morti. Bucuria acestui praznic inseamna nu doar inceputul unei noi, eterne vieti, ce ni se deschide cu putere noua, ci si inceputul unei noi vocatii umane. Devenim faptura noua, trimisa intr-o lume orfana de Dumnezeu pentru a vesti biruinta lui Hristos, pentru a vesti ca totul ne este deschis inainte. Dialogul pe care l-am purtat cu parintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Manastirii Sfantul Ioan Teologul din comuna Cornu, judetul Prahova, vine sa intareasca cele de mai sus. Hristos a inviat, bucuria mea! era salutul cu care Sfantul Serafim de Sarov intampina pe orice om care-i calca pragul. Parinte Arsenie, cum ajungem sa traim aceasta bucurie si ce ar trebui sa dam in schimb? Viata Sfantului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Intotdeauna intrebarile care incep asa: cum sa facem? comporta un oarecare risc. Pentru ca vedeti, mereu avem inclinatia sa transformam in reteta anumite lucruri. Totusi, viata Sfantului Serafim si vietile sfintilor ne dezvaluie ca plinatatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi traita fara curatirea de patimi. Noi avem nevoie sa dam in schimb alegerea noastra. Pentru ca avem de facut o alegere. Voia noastra cea buna o avem de daruit. Sfantul Petru Damaschin spune ca nu avem ce sa-i aducem lui Dumnezeu decat alegerea noastra si paza dumnezeiestilor porunci, dar Sfantul simte nevoia sa adauge: dar mai bine zis, aceste porunci ne pazesc pe noi. Apropo de retete. Ce sa aducem noi lui Dumnezeu? Şi cum putem intelege ca porunca lui Dumnezeu ne pazeste pe noi? In clipa in care alegem sa ne lepadam de egoism, in momentul in care alegem sa ascultam de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a implini porunca. Adica, in implinirea poruncii dumnezeiesti lucreaza deja harul. Fiindca porunca dumnezeiasca este dincolo de puterile omenesti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiasca. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui libera. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi traieste conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totusi, ca sa ajungi la bucuria pe care o traia Sfantul Serafim, incat sa simta cu atata plinatate, cu atata intensitate bucuria Invierii lui Hristos si prezenta fiecarui om sa o traiasca ca pe o mare bucurie, inseamna sa fi inviat tu insuti. Şi asta, numai ca urmare a biruintei asupra patimilor, asupra pacatului. Nu putem sa pastram harul, dar putem nazui spre elPentru multi Pastile sunt o sarbatoare care vine si trece. Nu avem puterea sa tinem harul si bucuria. Ce e de facut? Asa se intampla. Cantam Hristos a inviat!, simtim bucuria, harul sarbatorii, dar nu trec bine cateva zile si ne comportam sau traim ca si cand nu s-a intamplat nimic. Ne intoarcem intrucatva la ale noastre. E un semn ca ceea ce traim la Pasti e din alta lume. La Inviere traim un har, o lumina, o viata care nu sunt de aici. Iar noi avem inertia asta. Suntem greoi. Nu ne putem pastra la inaltimea sarbatorii. Mereu ne inecam. Şi apare iarasi intrebarea: Ce e de facut? Am retinut un raspuns al unui duhovnic contemporan, cu asezare duhovniceasca, arhimandritul Zaharia de la Essex, care si el a fost intrebat: Ce sa facem ca sa pastram harul? Parintele spune: Nu putem sa pastram harul, dar putem sa nazuim spre el. Pentru ca, traindu-l, apoi pierzandu-l, nu putem sa fim ca si cand nu l-am trait. Putem sa nazuim spre a-l redobandi. In viata noastra, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc ramane o urma a harului si putem sa nazuim la recastigarea lui. Asta putem sa facem. Harul nu-l vom putea pastra. Harul e o mila dumnezeiasca. Traim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeiesti, dupa masura credintei si a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Parintele Sofronie de la Essex tot asa le spunea ucenicilor inainte de Pasti: Iata, vor veni Sfintele Pasti, vom trai bucuria Invierii, vom canta Hristos a inviat!, apoi poate ne vom intoarce la amaraciunile noastre. Indemnul parintelui era: Rabdati asta! Parintele nu le spunea ca ar putea sa fie altfel. Rabdati asta si veti putea sa mergeti din nou in cautarea harului! Numai asa dobandim un reper dupa care sa ne ghidam viata noastra. Cu mic, cu mare cantam in toata perioada Penticostarului Hristos a inviat. Dar in Noul Testament citim ca Dumnezeu-Tatal L-a inviat pe Fiul Sau din morti. Dumnezeu, inviind pe Fiul Sau, L-a trimis intai la voi… (Fapte 3, 26). Cum explicati? Intrebarea asta ma surprinde. Invierea Domnului este pentru noi marturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru ca tocmai prin puterea Lui dumnezeiasca S-a ridicat din morti. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arata unitatea Fiului cu Tatal. Fiindca infatisarea smerita a Mantuitorului, care a luat trup omenesc, facea ca cei de pe pamant sa nu primeasca cu usurinta dintr-odata adevarul despre dumnezeirea Lui. El insusi, spun Parintii Bisericii, cand a facut mari minuni, le-a savarsit cu stapanire. De exemplu, la invierea lui Lazar, i-a spus acestuia: Lazare, vino afara! Dar cand a facut minuni mai mici, sa zicem, la inmultirea painilor in pustie, de pilda, a invocat pe Tatal, a multumit, apoi a frant painea. Poate ca si Apostolii, dorind sa conduca pe oameni la adevarul Invierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la inceput in mod direct.Hristos darama logica raspunsului la rau cu rauInvierea constituie raspunsul lui Dumnezeu la greseala primilor oameni care au ales moartea in locul vietii. Vorbiti-ne despre Hristos cel Rastignit si Inviat, Cel pe care parintele Staniloae L-a numit omul tare, in sensul ca a rezistat ispitelor si durerii. Cum e Hristos cel Rastignit omul cel tare? Cred ca in multe feluri putem vedea o tarie in rastignirea Domnului. Ganditi-va asa, la noi ca oameni. Poate vulgarizam putin. Noi ca oameni sa fim necajiti de cineva si sa ne stea la indemana o putere enorma pe care sa o putem pune in lucrare impotriva celui care ne supara. Ce tentatie mare ar fi pentru noi sa ne folosim de acea putere, daca nu sa-l lovim, macar sa-l oprim sa ne faca rau! Pe de o parte, este biruinta lui Hristos asupra diavolului, dusa pana la sfarsit. Domnul l-a invins pe diavol fiind ispitit in pustie, cand l-a atacat fata catre fata, cu intreita ispitire. Acesta L-a incercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii si ascultarii fata de Tatal. Acum, la Rastignire, Hristos a fost incercat pentru porunca iubirii fata de aproapele si diavolul a starnit impotriva lui Hristos acel val de ura. Pentru ca ura aceea o simti ca fiind dincolo de orice manifestare omeneasca. Cum a raspuns Hristos la toate acestea? Vine stapanitorul lumii acesteia si nu afla in Mine nimic (Ioan 14, 20). Nici macar o mica inclinatie de a raspunde raului cu rau. La tot raul care I S-a facut. Şi raul a mers pana la moarte. Hristos a putut sa daruiasca lumii porunca iubirii fata de aproapele fiindca El a implinit-o pana la capat. Da, putem sa vorbim in dreptul lui Hristos de o tarie, dar cred ca este o tarie a dragostei. E biruinta dragostei lui Hristos in rastignire. Nu se impotriveste raului pana la a se intrista si a se mahni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rau. Pentru ca facandu-I rau se pun pe ei in primejdie. Domnul plange pentru pierzania lor. Pana si pe Cruce cauta ceva pentru indreptatirea lor: Parinte, iarta-i, ca nu stiu ce fac. Cu alte cuvinte Ai de ce sa-i ierti. Poti sa-i ierti pentru ca nu stiu ce fac. Adica si pe Cruce Hristos are grija de oameni. Aceasta este forta, puterea Lui. Acum este El omul tare. Chiar si pe Cruce El nu este biruit de suferinta, de grija de Sine, de a raspunde raului cu rau, ci de grija pentru ei. Inca mai mult, noi oamenii Il rastignim pe Hristos, Il omoram, iar El se foloseste de acest prilej ca sa ne ofere Trupul si Sangele Lui. Atat de mare, de puternica, atat de tare este dragostea Lui. Nu numai ca lipseste de aici osanda, fiindca nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca lumea prin El (Ioan 3, 17), dar ne intalnim si cu binele. Deci eu, omul, Il rastignesc pe Domnul, iar El ca rasplata se foloseste de aceasta intamplare ca sa-mi daruiasca Trupul si Sangele spre hrana. In Rastignire se vede intr-adevar biruinta lui Hristos, taria dragostei Lui. Care ar fi mesajul Invierii pentru oamenii de azi, stiind ca invierea bucura, dar si responsabilizeaza? Unii ar dori sa moara de tot si sa nu mai invieze. Viata de astazi asa pare. Este o viata cam fara bucurie. O viata din ce in ce mai trista. Pare ca dispare bucuria de a trai. Sau se imputineaza, paleste aceasta bucurie. Invierea transmite bucurie, bucuria vietii vesnice care se revarsa peste oameni. Avem pentru ce sa traim. Hristos este bucurie si este Viata. Ca se intampla uneori ca oamenii sa traiasca in deznadejde, care vine probabil din subrezenia credintei noastre, asta e altceva.Avem nevoie de o inviorare a credintei Sfarsitul lumii va veni dintr-un mare cascat de plictiseala, marturisea un teolog roman contemporan. Intrebarea pe care un francez si-o punea privind in jur, Á quoi bon? e definitorie pentru societatea de azi. Da. Avem nevoie sa redescoperim bucuria de a trai. Parintele nostru duhovnic Macarie, de la Manastirea Pasarea, ne vorbea despre cum traia sarbatorile in satul natal pe cand era copil. Nu vedeai in sat vreun om trist, posac. Şi erau saraci. Anii imediat de dupa al Doilea Razboi Mondial. Cu multa foamete. Dar toti erau intr-o inima, intr-un gand. Spunea parintele: imparteam cu toti ceilalti saracia, aducandu-si aminte cu cat efort tatal lui pastra o sticla cu vin pentru sarbatori de Craciun sau de Pasti. Nu aveau mai mult. Dar in toata saracia asta traiau o veselie care le infrumuseta sarbatorile. Astazi, intr-o oarecare masura, sarbatorile parca si-au pierdut din gust. Nu mai au aceeasi plinatate de bucurie. Bucuria de a ne vedea unul cu celalalt, de a ne intalni, de a ne spune Hristos a inviat!, Adevarat a inviat! parca azi nu mai e asa de intensa. In aceste conditii, cum putem face din Invierea lui Hristos invierea noastra? Simtim o delasare… Da. Avem nevoie de o inviorare a credintei. Avem nevoie de un suflu. Viata in credinta este o viata cu suflu, o viata insuflata. Trebuie sa castigam aceasta insuflare. Dumnezeu da fiecaruia in mod propriu cum sa gaseasca insuflarea asta. Şi daca o dobandim, sa o si pazim. Ati vazut cum se spune despre cineva care doreste foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictura, spre exemplu. Acela, si cand mananca, are un album langa el si se uita acolo, gandindu-se cum sa mai traga o tusa. La fel stau lucrurile si in credinta. E nevoie sa pastram insuflarea si cred ca diavolul are o tactica a lui in timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, marunte, care te toaca. Şi simti asa ca, pe nesimtite, nu mai ai vlaga, esti cu bateriile pe zero. Inviorarea credintei vine pentru fiecare in mod diferit. Pentru unii lecturile duhovnicesti aduc prospetime. Altii iubesc slujbele bisericesti si de acolo isi iau putere. Altii au inclinatii serioase pentru rugaciunea particulara. Avem nevoie de insuflare si de atentie. Sa urmarim unde sunt descarcarile de ajungem cu bateiile pe zero. Eficienta rugaciunii Sunt momente in care, desi ne facem rugaciunea, nu simtim ca primim putere. Ramanem straini de ceea ce facem. Cum se castiga prezenta in rugaciune? Cineva se exprima referitor la absenta noastra launtrica din ceea ce facem cam asa: putem citi rugaciuni fara sa ne rugam, putem manca de post fara sa postim. E adevarat. Practicam lucrurile credintei fara suflul credintei. Se intampla ceva. Ma gandesc ca poate fi folositor si sa ne dam seama de aceasta stare de lucruri si sa nu ne impacam cu ea. Citim niste rugaciuni fara sa ne rugam de fapt. Şi atunci trebuie sa schimb ceva. Ma opresc. Nu mai citesc rugaciunea. Stau. Intai stau putin si ma gandesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, inaintea cui stau?, pentru a-mi trezi constiinta si a fi prezent in lucrul pe care am de gand sa-l fac. Unii Parinti recomanda un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugaciunii. Adica sa nu te apuci imediat sa te rogi, ca si cum ti-ai face o datorie, aceea de a-ti citi rugaciunea, dupa care iti vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai putin. Sa te linistesti. Sa-ti dai seama ce vrei sa faci. Sa-ti vii in simtire. Apoi te poti apuca de rugaciune. De dorit este sa faci o rugaciune care corespunde starii tale. Se poate ca rugaciunea citita sa nu-ti ofere ceea ce ai nevoie tu in momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci sa te rogi cu propriile cuvinte. Asa este atunci, alta data va fi altfel. Cred ca parintele Rafail Noica povestea o intamplare cu un parinte care, ajuns seara acasa, nu putea sa se roage. Pentru ca exista si ispita aceasta. Şi atunci nu poti sa iti zici decat: imi citesc rugaciunile si ma culc. Dar parintele nu s-a putut impaca cu situatia asta si a inceput sa se plimbe prin casa zicand in sinea lui: Doamne, iarta-ma, dar nu pot sa ma rog! Şi se zbuciuma in sufletul lui. Omul nu se impaca nici sa se culce asa, nici sa se roage mecanic. Dupa ce a stat asa o jumatate de ora, brusc, un asemenea duh de rugaciune l-a cuprins, incat, pe urma, rugaciunea nu-l mai lasa sa se culce. Ce minunat cand omul este sincer! Adica cand se ia in serios in ceea ce face. Dumnezeu il ia in serios. Armonia pe care o cautam si o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizeaza deplin in ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el insusi. Dar, pe de alta parte, pastrandu-si unicitatea, omul ramane in armonie cu toti ceilalti, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Daca omul se implineste in Dumnezeu, nu are cum sa fie altfel. Este bine cunoscuta comparatia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cat razele se apropie mai mult de centru, cu atat distanta dintre ele scade si se unesc in acel punct. La fel se intampla si cu noi, oamenii aflati in cautarea lui Dumnezeu. De Pasti, dupa un post de sapte saptamani, crestinii cauta impartasirea euharistica cu Hristos. In ce ar consta pregatirea pentru Sfintele Taine? A te impartasi cu vrednicie, scria undeva parintele Alexander Schmemann, inseamna sa te impartasesti intelegand ce faci. Sa prinzi sensul impartasirii si al pregatirii pentru Sfanta Impartasanie. Starea fireasca a lucrurilor este impartasirea permanenta. Dar noi suntem destul de departe de ea si nu o putem recupera cu usurinta. Nu inseamna ca noi, daca ne vom impartasi in fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gandul acesta. Doar imitam mecanic ceva fara sa avem duhul si intelegerea celor din vechime. Parintele Schmemann spunea ca un preot venerabil a fost intrebat cum mai poate un om trai crestineste in lumea de astazi. Şi raspunsul a fost acesta: Oricine poate trai crestineste daca va avea gandul ca la sfarsitul saptamanii trebuie sa se impartaseasca. Traindu-si viata ca pentru impartasire. Poate spunem lucruri mari, dar cand te apuci sa le faci, sa le traiesti, atunci reusesti sa vezi cat implinesti din ele. Trebuie sa fim constienti de vremurile in care traim, in ce lume am deschis ochii. Sa nu uitam ca ne-am nascut dupa Nietzsche. Şi numai in secolul trecut, omenirea a trecut prin doua razboaie mondiale, fratricide. Daca ne gandim cat de mult s-au schimbat lucrurile fata de cand eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionata este viata acum fata de atunci… (Interviu publicat in Lumina de Duminica din data de 5 mai 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 444

Id: 30595

Data: May 6, 2013

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Evanghelia zilei