Cuvant teologic al parintelui Dumitru Staniloae:Duminica a douazecea dupa Rusalii (Invierea fiului vaduvei din Nain) (Luca 7, 11 - 16)(…)De necesitatea si universalitatea mortii tin seama si alte explicatii ale ei. Ele o socotesc de asemenea ca un moment care descopera un sens al vietii. Doua din ele explica moartea, fara Dumnezeu, si socotesc ca tocmai prin aceasta dau mortii un sens.Una din ele considera moartea ca un fenomen pur biologic, prin care fortele vitale concentrate intr-un organism reintra in curentul naturii spre a le concentra in alte organisme. Alta considera moartea ca o despartire a spiritului de trup, intrucat spiritul se cere prin sine insusi, nu prin vreo cauzalitate divina, dupa o viata neingustata de trup. Explicatia din urma se ramifica in doua. Una din aceste ramificatii considera ca spiritul, dupa despartirea de trup, se revarsa intr-o esenta spirituala panteista. Alta, care e proprie unor religii necrestine (sau spiritismului, ale carui raporturi cu religia sunt foarte neclare), socoteste ca spiritele duc o existenta personala in preajma lui Dumnezeu. Deci, fara ca Dumnezeu sa fi avut un rol in introducerea mortii in lume, El are un rol ca tinta spre care duce moartea.Explicatiile care nu recunosc o existenta personala dupa moarte nu vad in moarte un eveniment care ar da existentei un sens. Ce interes are pentru persoana umana, singura care descopera sensul existentei sau pentru care exista un sens, faptul ca exista in veci o natura sau o esenta spirituala impersonala, deci inconstienta de sens?Explicatia care afirma o existenta a spiritelor dupa moarte in preajma lui Dumnezeu, pe langa faptul ca nu e si o explicatie a originii mortii, nu poate da suficiente temeiuri pentru o existenta fericita dupa moarte, intrucat Dumnezeu in aceasta explicatie nu este Dumnezeul comuniunii, Care Se arata ca atare in existenta Sa treimica si in intruparea Uneia din Persoanele treimice ca om pentru vecii vecilor, ceea ce asigura si identitatea persoanei umane care supravietuieste. Totusi, in aceasta explicatie, moartea nu e cu totul lipsita de sens. De aceea aderentii diferitelor religii pot considera intr-o anumita masura moartea ca pe un eveniment pozitiv.Unii insi, din Occident mai ales, influentati azi de primele doua explicatii ale mortii, dar constienti de nonsensul cu care aceste explicatii lasa moartea incarcata, cauta sa se elibereze de gandul la moarte, cauta sa acopere realitatea ei. Desi afirma ca moartea e un fenomen natural, au o spaima de moarte, recunoscand implicit ca ea nu e deloc naturala pentru om1. De aceea acesti oameni fac tot ce pot pentru acoperirea mortului, pentru a nu fi tulburati in viata lor de gandul mortii. O casa indoliata de evenimentul mortii nu vrea sa arate nici un semn de doliu, iar mortul e dus pe ascuns la cimitir sau la crematoriu si facut sa dispara pe neobservate2.Moartea isi capata sensul deplin in explicatia crestina, care vede moartea ca un moment in dialogul etern al omului cu Dumnezeu Cel personal. Pentru crestinism, moartea, desi e urmarea pacatului, a pastrat si un sens pozitiv, intrucat in ea Hristos ne trece la comuniunea deplina cu Dumnezeu, adica la o treapta mai inalta in comuniunea cu El si, prin aceasta, la treapta plenitudinii vietii.In crestinism, moartea este luata in serios, dar fara disperare, inainte de a se produce, pentru a ne pregati sa trecem prin ea la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu; iar cand s-a produs, pentru ca prin rugaciuni sa se asigure si mai mult celui decedat aceasta plenitudine. Ea nu e nici bagatelizata inainte de a se produce, nici motiv de disperare cand moartea s-a produs, sau de grabita uitare a celui mort. Mortii nu sunt plansi cu disperarea ca unicul lor chip de existenta a disparut in neant, pentru totdeauna; ci pentru pierderea unui ajutor in persoana lor si la gandul ca au murit nepregatiti. De aceea, locul principal il tin rugaciunile pentru ei, cu ocazia mortii lor si dupa aceea, odata cu regretul pierderii unui ajutor temporar. De aici vine si obligatia amintirii lor.De fapt, numai pentru credinta crestina moartea are un sens, atat in ceea ce priveste originea, cat si rostul capatat de ea in Hristos. Credinta crestina da o explicatie satisfacatoare originii ei, socotind-o provenita prin iesirea omului din comuniunea cu Dumnezeu, dar pentru ea moartea capata un sens pozitiv in Hristos, putand fi invinsa prin restabilirea comuniunii cu Dumnezeu, prin credinta in Hristos.Spaima de moarte arata ca ea nu e un fenomen cu totul natural, ci ca s-a produs ca un fenomen contrar naturii, ca o slabire a comuniunii cu Dumnezeu, izvorul vietii. Crestinismul explica aceasta spaima de moarte prin faptul ca ea a aparut ca pedeapsa si ca urmare a pacatului primilor oameni, pentru iesirea lor din comuniunea cu Dumnezeu. De aceea crestinul manifesta deschis si o teama de durerile mortii ca despartire a sufletului de trup, cum a manifestat si Hristos, recunoscand astfel acest caracter nenatural al mortii, spre deosebire de cei care, pe de o parte, declara moartea un fenomen natural, iar pe de alta parte, au o spaima disperata de moarte, cu mult mai mare decat crestinii.Dar crestinismul ofera si un remediu al spaimei de moarte intrucat moartea in Hristos este un mijloc de ridicare a noastra din viata nedeplina si trecatoare in care ne-am coborat, la viata fara de moarte, la plenitudinea vietii prin intalnirea cu Hristos dincolo de moarte, dupa ce am trait in parte cu El aici. Iar siguranta intalnirii cu El, a depasirii mortii noastre, o avem in biruinta mortii de catre El prin Inviere.In starea de acum nu suntem multumiti nici sa traim fara sa murim, caci n-avem aici plenitudinea comuniunii cu Persoana lui Hristos, dar cata vreme suntem in pacat, ne e teama si sa murim, ca din nepregatire sa nu ramanem definitiv lipsiti de comuniunea cu El. Sfantul Antonie cere pe patul de moarte lui Dumnezeu sa-i mai dea putin timp de pocainta. Pe masura ce inainteaza intr-o viata curata, in comuniunea cu Hristos prin credinta, crestinii depasesc insa nu numai teama de durerile despartirii sufletului de trup, ci si teama de ceea ce va urma dupa aceea.Astfel moartea a aparut ca o despartire nefireasca a sufletului de trup, ca urmare a slabirii comuniunii omului cu Dumnezeu, izvorul puterii si al vietii, deci ca urmare a pacatului; despartirea sufletului de trup, fiind urmare a slabirii comuniunii cu Dumnezeu, duce la o desfiintare a acestei legaturi dincolo de moarte. In Hristos, comuniunea cu Dumnezeu fiind restabilita, moartea ramane ca despartire a sufletului de trup si prin aceasta si crestinul traieste impreuna cu ceilalti oameni teama de durerile ei, dar in mod mai atenuat; iar la cei tari in credinta, ca de exemplu martirii, ea e coplesita cu totul.In aceasta teama, crestinul are semnul viu al originii mortii in pacatul protoparintilor, ale carui urmari se pastreaza pana la sfarsitul lumii. Dar ea a devenit un imbold de a lupta impotriva ispitelor pacatului. Toti raman in trupul supus mortii pentru trebuinta luptei lor impotriva pacatului. Viata pamanteasca este arena acestei lupte pana la sfarsitul lumii, pentru ca moartea in care va sfarsi trupul pamantesc sa nu fie o trecere la definitivarea in starea de necomuniune cu Dumnezeu.Dar ramanand ca despartire a sufletului de trup, moartea a devenit in cei uniti cu Hristos, din trecere la o definitivare in viata de necomuniune cu Dumnezeu, trecere la plenitudinea comuniunii cu El si deci la plenitudinea vietii. Aceasta, pentru ca cel credincios, purtand pe Hristos in sine, se intareste din puterea Lui in sufletul sau, ca sa treaca prin moarte la viata si ca sa ridice la sfarsitul lumii trupul, pe care l-a curatit prin faptele sale curate, la o viata luminata, transfigurata, la inviere.Dobandind acest inteles, moartea capata nu numai ea un sens pozitiv, ci da intregii vieti a omului un astfel de sens. Omul se pregateste in cursul intregii vieti pamantesti prin intarirea in comuniunea cu Hristos, pentru ca moartea sa sa fie trecerea lui la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii.Scrierile duhovnicesti vorbesc de mentinerea in amintire a mortii care ne asteapta, pentru ca din aceasta sa luam indemn de a nu ne lipi prea mult de placerile trecatoare ale lumii. Sfantul Antonie cel Mare spune: Moartea de o va avea omul in minte, nemurire este; iar neavand-o in minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta lui Dumnezeu3. Teodor al Edesei declara ca viata pamanteasca dobandeste un sens si se umple de un continut curat cand omul face din ea o calatorie constienta spre moarte si spre cele de dupa ea, ca tinta a vietii: Cel ce calatoreste fara tinta se va osteni in desert. Ci tine-te de lucrarea cea buna: aduna-ti mintea, tine mereu ceasul din urma al mortii inaintea ochilor, adu-ti aminte de desertaciunea lumii, cat de inselatoare, de neputincioasa si fara de pret este, cugeta la infricosata dare de seama, cum o sa infatiseze dusmanosii purtatori de catastife faptele noastre, cuvintele, gandurile pe care ei ni le-au strecurat in minte, iar noi le-am primit. Adu-ti aminte si de muncile iadului si cum stau acolo inchise sufletele; aminteste-ti si de acea infricosata zi, adica de invierea cea de obste si de infatisarea inaintea lui Dumnezeu, de cea din urma hotarare a Judecatorului care nu greseste. Gandeste-te la osanda care va pune stapanire pe pacatosi, la rusine, la mustrarea constiintei, la scoaterea afara de la Dumnezeu si la aruncarea in focul cel vesnic, la viermele care nu moare, la intunericul cel neluminat unde este plangerea si scrasnirea dintilor 4.Evagrie Monahul are cam acelasi text, dar spune despre iad: Muta-ti gandul si la starea cea din iad, gandeste-te cum se chinuiesc sufletele acolo, in ce tacere prea amara 5.Prin aceasta, moartea nu e numai un sfarsit distructiv, suportat pasiv, venit din afara, ci si un motiv de pregatire a omului pentru ea, prin actiunea lui dinlauntru. Aceasta poate fi ea, desigur, daca e inteleasa nu ca un eveniment in forma unui punct la sfarsitul vietii..., ci ca sfarsitul desavarsit, realizat de toata activitatea vietii, asa incat moartea are o prezenta axiologica, in intregul vietii omenesti. Omul isi lucreaza moartea sa, ca desavarsire a sa, prin activitatea vietii, si astfel moartea este prezenta in aceasta activitate, sau in fiecare fapta libera in care omul dispune in libertate de intregimea persoanei sale6.Cu cat omul isi face din moarte mai mult o prezenta valorizatoare in toata viata lui, cu atat o transforma mai mult in trecere spre plenitudinea vietii si isi umple viata pamanteasca mai mult de valoare7. Moartea ramane totusi o forta care lucreaza in om in directia distrugerii formei pamantesti a existentei lui. Dar Sfantul Pavel spune: Daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti cu Duhul faptele trupului, veti fi vii (Rom. 8, 13).De fapt, fiinta noastra sporeste, pe de o parte, in continutul spiritual, deci intr-o tarie spirituala, iar pana la o vreme chiar in forta biologica, iar pe de alta parte, ea se apropie cronologic si interior de moarte, sau moartea sporeste in ea. Karl Rahner socoteste ca fiinta noastra e intr-o miscare voluntara de rotunjire, de implinire, si moartea reprezinta punctul final al implinirii, implinirea aceasta insemnand luarea mea in stapanire ca persoana de catre mine insumi, eliberandu-ma de stapanirea pornirilor involuntare, legate de trup si de lume8. Pe de alta parte, spune el, trupul slabit scapa tot mai mult de sub puterea mea, ca sa-mi scape cu totul in momentul mortii. Astfel, in momentul mortii ajung ca persoana la culmea puterii ce o pot ajunge in viata pamanteasca si la totala neputinta, ca fiinta biologica9. Neputinta trupului in preajma mortii pune un acoperamant pe puterea culminanta la care a ajuns persoana, iar acest acoperamant asezat de moarte asupra tariei mele ca persoana nu-mi lasa puterea sa vad in mod sigur unde voi trece prin ea: la viata vesnica intru fericire, sau la viata vesnica intru nefericire10. (…)* Preotul profesor Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2010, pp. 226-233 (sublinierile din text apartin redactiei Ziarului Lumina ).note1 Karl Rahner, Die Theologie des Todes, Herder, 1958, pp. 42-43.2 Al. Schmemann, Aus der Freude Leben, trad. germ. a cartii: Sacraments and Orthodoxy, Walter-Verlag, Olten und Fr.i.Br., 1974, p. 117.3 Invataturi despre viata morala, in 170 capete. Cap 49, Filocalia rom., vol. I, p. 12.4 Una suta capete foarte folositoare. Cap 57, Filoc. rom., vol. IV, pp. 218-219.5 Schita monahala..., 9, P.G. 40, col. 1261, Filoc. rom., vol. I, pp. 45-46.6 Karl Rahner, Kirche und Sakramente, Herder, 1960, p. 17, si H. de Lubac, Glauben aus der Liebe, trad. germ. a operei: Le Catholicisme, Johannes Verlag, Einsideln, p. 41.7 O sentinta din Pateric spune: Un om care are totdeauna moartea in fata invinge lipsa de curaj (Les sentences des Pères du désert, ed. Abbaye Saint Pierre des Solesmes, 1966, p. 304).8 Karl Rahner, op. cit, p. 30: Das Ende des Menschen als Geist-person ist tätige Vollendung von innen, ein aktives Sich-zur-Vollendung Bringen, aufwachsende, das Ergebnis des Lebens bewährende Aus-zeugung und totales Sich-in-Besitz Mehmen der Person, ist Sich-selbst-gewirkt-Haben und Fiile der freitatigen personalen Wirklichkeit.9 Ibidem: und der Tod des Menschen als Ende des biologischen Lebens ist gleichzeitig in unauflosbarer und das Ganze des Menschen betreffender Weise Abbruch von aussen, Zerstorung, Parzenschnitt. Widerfahrnis, das dem Menschen unberechenbar von aussen trifft, so dass sein eigener Tod von innen durch die Tat der Person selbst gleichzeitig das Ergebnis der radikalsten Entmachtigung des Menschen ist, Tat und Leiden im einem.10 Ibidem, pp. 38-39: Wenn der Tod als Einheit von Tat und Schicksal, Ende und Vollendung, gewollten und erlittenen Tod, als Fulle und Leere zumal erscheint, wenn er leere Schattenhaftigkeit, Gespen- stigkeit, in einem gewissen Sinne Entpersonlichung, Sichverlieren, Untergang und gleichzeitig die Fulle totalen Sich-in-Besitzriehmens der Person zu besagen scheint und wenn beides zum Phänomen des menschlichen Todes gehört, dann lässt sich vom Menschen her nie existen-tiell eindeutig sagen... ob nicht die im Tode erreichte Fulle des Lebens die bisher nur verschleierte Leere und Nichtigkeit des Menschen ist-oder umgekehrt: ob die im Tode sich zeigende Leere nur der Schein einer wahren Fülle ist.(Cuvant teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro si publicat in saptamanalul Lumina de Duminica din data de 6 octombrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 889

Id: 34248

Data: Oct 2, 2013

Imagine: