Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Româna comemoreaza sapte ani de la trecerea la cele vesnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmeaza va prezentam un articol publicat la 26 iulie 2008, semnat de Steluta Popescu, intitulat O candela a neuitarii, Parintelui nostru Patriarh Teoctist:Cuvânt de dor, la împlinirea unui an de la plecarea Parintelui nostru Patriarh Teoctist în bucuria Învierii Mântuitorului Ma asez la o masuta ca sa scriu, având în fata lumânarica vietii mele si, în inima, marturia vietii Parintelui nostru, Patriarhul Teoctist, unchiul meu, un parinte în adevaratul sens cuvântului, nu de un ceas, de o zi, de un an, ci de o viata.Ma vad, copil fiind, în vizita în Palatul patriarhal, alaturi de tatal si de mama mea, privind, cu ochii fascinati, nestematele Maicii Domnului din engolpionul ce îl purta. Ma zaresc fugind printre aleile Episcopiei din Arad, unde admiram veveritele, florile si pacea locului, primind bucuria de a îl vedea trecând pragul modestei noastre casute, dupa moartea taticului. Acestea sunt primele amintiri care aveau sa înfloreasca tainic, cu timp si fara timp.Câta delicatete tainica a înconjurat partea nevazuta a vietii Parintelui Patriarh, câta smerenie se impunea a însoti fiecare pas purtat într-o catedrala!Asa s-a nascut chipul Maicutei Domnului în viata mea, prin engolpionul ce îl purta, asa a aparut dorul lumii nevazute, din bucurii simple si delicate, primite si împartasite.„Cel mai înalt profesor al vietii mele“ A fost, în mod nestiut, cel mai înalt profesor al vietii mele. Dar lectia cea mai adânca, coplesitor de delicata, a fost cea a smereniei si a iertarii, „dar din darul sfintilor“ - aveam sa o aflu - atât de-a lungul vietii Parintelui Patriarh, cât, mai ales, dupa trecerea sa la viata cea vesnica. Apoi, cuprinderea trecutului, prezentului si a viitorului într-o singura lumânare aprinsa pentru vesnicie avea sa-mi descopere o personalitate a timpului, dincolo de timp. Iubirea stramosilor, a locului, a atentiei vii asupra lucrarii prezentului, a perspectivei viitorului, au încaput toate într-o viata de ostas în armata Domnului si au marturisit toate, prin toate, o lucrare vie. Era, înainte de toate, un om al pamântului, calitate rara ce te ajuta sa patrunzi oameni si fapte, sa întrezaresti, dincolo de efemer, clipe unice prin rezonanta, devenite apoi istorice.Asa, am învatat, cu fiecare boaba de lacrima pe care o zaream pe chipul Parintelui Patriarh, în întâlniri de familie, povestind despre trecut, despre parinti, despre prieteni, sa ating cu inima amintiri scumpe dânsului si noua si sa încerc sa le pastrez nestinse, în candela neamului.„Îl zaresc paraclisier fiind si facând rânduiala aprinderii candelelor“Îl vad astfel, cu ochii mintii, copil fiind, jucându-se cu fratii mai mari, furând rozetele vestonului lui badia Nicolae (frate care avea, pe atunci, 16-17 ani si era baiat de trupa), fiind, mai apoi‚ dusi si anchetati în „instanta suprema“ - Tatuta! Îl vad plecând de acasa împreuna cu prietenul Haralambie, în Duminica Tomii, 1928, peste colinele Botosanilor, si ajungând la manastire unde, la intrare, avea sa marturiseasca venirea la scoala calugariei. Îl vad, la un timp de la plecarea de acasa, zarind de departe caruta în care se aflau mama, împreuna cu sora Casandra, spre a îl lua înapoi. În acele clipe, la manastire se cara piatra si era atât de ger, încât se lipeau mâinile de piatra. Avea atunci sa fuga, sa schimbe îmbracamintea si sa le întâmpine în chilie înconjurat de carti, dar acoperindu-si mâinile cu dulama, ca sa nu marturiseasca ascultarea. Îl zaresc paraclisier fiind si facând rânduiala aprinderii candelelor, cu atentie si rugaciune, înmuind putina pâine în ultimele picaturi de ulei si gustând-o.Îl vad trecând, pentru prima data, pragul casei parintesti, dupa ce mama plecase din aceasta lume. Îl privesc la înmormântarea surorii atât de îndragite, Maria, îl vad si pe învatatorul din sat, Gheorghe Romanescu, caruia i-a purtat o recunostinta vesnica si vad satul natal adapostit între colinele blânde ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti.Şi cum as putea uita atâtea si atâtea amintiri si momente, înrourate de lacrimi, împartasite la mese de familie, aproape de parintele Nicanor, apoi de parintele Ciurea, de parintele Babus, unde toti cei adormiti erau vii, timpul era fara de timp si viata, fara de moarte.„Va zaresc la ultimul Craciun petrecut împreuna cu familia“ Şi, atât de aproape de plecarea Preafericirii Voastre, pastrez amintirea atentiei si iubirii cu care ne-ati înconjurat la plecarea dintre noi a surorii mamei, Emilia, în ianuarie 2002. Cât de delicat ati trimis maicutele „sa ne cerceteze“, chemându-le, mai apoi, si spunându-le, cu lacrimi: „voi nu stiti cine a fost Emilia“. Apoi, în chiar seara dinaintea înmormântarii sale, va vad printre lacrimi, deschizând usa modesta a locuintei Emiliei, unde toata familia era adunata. Plecasera-ti discret si singur din palat, însotit doar de sofer si, îmbracat în haine de interior, în timpul atât de geros si alb de zapada acelor zile, aducându-ne tamâie, lumânari si carti de rugaciuni. Şi cât v-ati bucurat gasindu-ne citind la Psaltire si cu ce cuvinte de curaj si de nadejde în iubirea Domnului ne-ati mângâiat la plecare!Era de ajuns sa ma gândesc, spre sfârsitul vietii Preafericirii Voastre, atunci când, uneori, treceam cu masina prin preajma Palatului patriarhal, la neobositul program de lucru, ca sa îmi dispara brusc si oboseala, si neputinta.Va zaresc la ultimul Craciun petrecut împreuna cu familia, daruindu-ne, la plecare, ca unor copii, un cos plin de dulciuri si de fructe, telefonându-ne apoi si intrebându-ne cum le-am împartit. „Ca fratii“, aveam sa va raspundem. Câta sensibilitate si atentie a adus acest gest, al bucuriei Nasterii Mântuitorului, în sufletele noastre!Va zaresc, plecând discret si singur, spre spital, încheindu-va drumul de autentic calugar.Acestea sunt crâmpeie de amintiri despre Parintele nostru Patriarh Teoctist, marturisite în mozaic de trairi si clipe ale unei inimi ce a batut în umbra aripilor sale. Şi câte alte lucruri extraordinare mi-au scapat de-a lungul vietii mele prin neatentia, nepurtarea de grija, lipsurile, neîntelegerea, nepriceperea sau graba mintii mele! Cât de tainice ramân, astfel, momente si trairi care, poate, cu voia Domnului, se vor marturisi prin oameni si fapte, la ceas rânduit de Domnul!Dupa plecarea Preafericirii Voastre, am sarutat cu inima locurile în care ati locuit si am privit Resedinta patriarhala de la Manastirea Techirghiol, coplesitoare prin simplitate si smerenie.Pentru toate acestea, ca si pentru multe altele, nescrise aici, dar scrise în inima cu dor, cu recunostinta si cu multa iubire, îi multumim Maicii Domnului pentru darul de a fi urmatori ai neamului Parintelui nostru Patriarh Teoctist. Ne plecam genunchii la mormântul sau si pastram nestinsa candela neuitarii sale, rugându-ne sa ne regasim cu totii la petrecerea cea îngereasca.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 504

Id: 42815

Data: Jul 30, 2014

Imagine: