Parabola fiului risipitor in hermeneutica brancusiana

]]>Nimeni nu se îndoieşte de puterea credinţei lui Constantin Brâncuşi. Toate operele sale degajă o lumină aparte, greu sau imposibil de realizat de cineva care ar locui în întuneric. Această lumină nu izvorăşte de nicăieri, ci din credinţa curată, hrănită cu rugăciune şi cu deasa citire a Sfintei Scripturi. Cei ce l-au vizitat pe Constantin Brâncuşi în atelierele pariziene mărturisesc că Biblia era cartea sa preferată şi o citea adesea. Parabola fiului risipitor i-a atras atenţia în mod deosebit şi, probabil, s-a regăsit în fiul cel mic, care a risipit darurile părinteşti, „cheltuind“ meşteşugul părintesc şi talentul nativ în ţară străină, departe de casă. În 1914 Constantin Brâncuşi îşi vizitase ţara, fraţii şi rudele sale din Hobiţa, de unde lipsise deja 5 ani. La puţină vreme după aceasta, cuprins de dragostea de părinţii şi neamul său a realizat în atelierul parizian opera „Fiul risipitor“, „cea mai intricată lucrare“ şi cea mai puţin studiată dintre operele brâncuşiene. Lucrarea este realizată în lemn de stejar cu uneltele folosite de meşterii gorjeni la ridicarea caselor de sub munte: fierăstrăul şi barda. „Momentul în care materia amorfă prinde trup omenesc“ Pe un soclu din piatră (o scară de intrare aşezată cu baza în sus), din trei puncte de susţinere se înalţă pe trei picioare un cilindru orizontal din care răsare unul mai mic, tot la orizontală. S-ar părea că artistul ar vrea să sugereze „un personaj îngenuncheat purtând o povară pe umeri“ şi „momentul în care materia amorfă prinde trup omenesc“. Dar artistul nu s-a îndepărtat de textul Sfintei Scripturi şi în sufletul său a cunoscut pribegia şi suferinţa risipirii fiului celui mic din parabolă (Lc. 15, 11-32). Purta cu sine toată zestrea culturală a poporului său, a părinţilor săi: într-un cuvânt, ceea ce noi numim „acasă“. Cele trei picioare ale sculpturii sale pot fi cele trei picioare ale scaunului pe care, stând la masă, a crescut sufleteşte şi trupeşte, a devenit om. Cinstirea gorjenilor pentru masă este bine cunoscută: „că suntem la sfânta masă“, se aude şi astăzi câte un bărbat care atrage atenţia asupra solemnităţii momentului mesei în familie. Brâncuşi cinsteşte „sfânta masă“ prin opera sa de mai târziu, aflată în Tg. Jiu, „Masa Tăcerii“, inspirat fiind tot din cuprinsul Sfintei Scripturi şi din respectul tradiţional faţă de pământ şi roadele lui. Despre scaunul de la Masa Tăcerii, găsită de cunoscuţii săi într-o variantă din lemn în Paris, artistul spunea că a fost inspirat de portocală. „Nu am ales portocala la întâmplare, ci pentru că este un simbol al perpetuului, reprezentativ pentru Palestina, fiind fructul naţional. Şi cred că portocala şi smochinele constituiau hrana de bază a lui Hristos“. „O nouă Cină mistică“ Masa Tăcerii evocă legătura ce există între om şi Dumnezeu. Dacă se acceptă că scaunele acestei mese simbolizează pe cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos, atunci masa devine „o nouă Cină mistică“. În aceste condiţii, dacă Sfinţii Apostoli sunt reprezentaţi prin scaune de Brâncuşi, fiul risipitor nu poate să înfăţişeze decât o roşcovă, ca acelea cu care se hrăneau porcii, dar voia şi el să îşi astâmpere foamea. Cum roşcova este chircită de pământ şi întoarsă, nefiindu-i proprie, nici sculptura nu putea fi un scaun comod, ci unul incomod, impropriu comuniunii cu ceilalţi şi cu Hrana cea adevărată. Rotunjimile elementului predominant amintesc nu doar de roşcove şi patimile asimilate porcilor în Noul Testament (lăcomia, lenea şi desfrâul), ci şi de bârnele casei de sub munte. Chiar înainte de a face cariatidele, elemente de susţinere în arhitectură, artistul a ridicat meşteşugul popular la nivel de artă universală, prin incorporarea într-un singur obiect a elementelor predominante ale unei case: scara de la intrare, poarta, stâlpul casei şi peste toate, ca un acoperiş, corpul efectiv al casei, format din bârne suprapuse. Din această casă, prin ochii celui plecat departe, se distinge exteriorizarea interiorului şi interiorizarea exteriorului. Poarta proeminentă este chiar în miezul operei, ca un mare gol ce îndeamnă la reîntoarcere, golul din inima purtătorului de dor. Şi dorul este veşnic, fiind cuprins într-un element al infinitului, un romb al coloanei din stâlpii de susţinere ai casei, secţionat, ca să se observe poarta şi comoara, sub forma unui cub, de la piciorul drept al acestei porţi. Deasupra de tot nu este un acoperiş, ci o îmbinare tradiţională a grinzilor casei. A grinzilor grele care, în mod obişnuit, se regăsesc imediat pe temelie. Masa şi casa amintesc într-adevăr de o persoană, mai ales dacă este plecată departe şi poartă cu sine în suflet dragostea de neam şi ţară. Totuşi, dat fiind faptul că în general sculptura este percepută de specialişti ca reprezentând un tânăr, acesta îl înfăţişează pe fiul rătăcitor în momentul în care „şi-a venit în sine“ sau când Părintele Milostiv a căzut pe grumazul său şi l-a sărutat. Sfânta Scriptură citită cu ochi de fiu risipitor În acelaşi demers exegetic am putea regăsi şi pe fiul cuminte, mai mare, dar în stânga, iar fiul cel risipitor, pe aceeaşi linie cu Tatăl, dar având sub picior averea părintească pe care calcă, îndepărtându-se, sau chiar „piatra de poticnire“, sminteala, care-l face să ocolească drumul drept şi dreptatea fără cusur a Tatălui, Care îi priveşte din umbră pe cei doi fii. În orice caz, cele două picioare din faţă sunt strâmbe, zigurate, şi, deşi în direcţii opuse unul faţă de celălalt, sunt opuse şi celuilalt picior, drept, fără cusur. Nu poate fi trecută cu vederea partea superioară a capodoperei. Poate fi un cap al unui tânăr, susţinut de gâtul dreptunghiular şi picioarele ajunse la un drum imposibil, dar cu o poartă ce invită la regăsire chiar în inima compoziţiei. Ar putea fi un autoportret al artistului pe chipul căruia, lipsit de trăsături, chipul bărbatului la Brâncuşi fiind fără frumuseţe, se observă urmele adânci de fierăstrău. Urmele fierăstrăului, atât de evidente, le-a lăsat artistul pe fiul risipitor, ca o emblemă, în amintirea acestui meşteşug pe care l-a primit şi l-a dus în ţară străină ca să-l „cheltuiască“ acolo. Autorul nu a vrut să surprindă un simplu personaj, ci esenţa unei povestiri, a unui text biblic de mare rezonanţă pentru sine, în care se regăseşte, invitând posteritatea să citească şi să cinstească Sfânta Scriptură cu ochi de fiu risipitor. El a făcut prin sculptură o interpretare a parabolei fiului risipitor, invitând privitorii, în cadrul hermeneuticii sale, să se regăsească în postura fiului risipitor. (Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia)

Download: Click for download attached file: Parabola fiului risipitor in hermeneutica brancusiana

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 427

Id: 50577

Data: Apr 6, 2015

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar