De la podul care duce peste pârâul Cedrilor calea coboara putin, apoi urca din nou, pe coasta muntelui Maslinilor. La o distanta cam de 100 m se gaseste gradina Ghetsimani, unde Domnul obisnuia adeseori sa vina cu ucenicii Sai. Locul acesta îl stia si Iuda. Chinuit de gândul mortii Sale, Domnul simte nevoia sa ramâna câteva clipe singur. Ia cu Sine pe cei mai apropiati dintre ucenici: Petru, Iacob si Ioan, iar pe ceilalti îi lasa la intrare. De ce sa nu-i ia pe toti cu Sine? “, se întreaba Sf. Ioan Gura de Aur. Şi tot el raspunde: „ Ca sa nu cada. Ia cu El doar pe cei ce fusesera martorii slavei Sale pe Tabor“ . Acestia cunosteau taina Lui si nu se puteau clinti în convingerile lor. Cei trei fusesera martorii învierii din morti a fiicei lui Iair, ai Schimbarii la Fata si se convinsesera ca este adevaratul Fiu al lui Dumnezeu, asa ca puteau sa aiba mai multa întelegere pentru zbuciumul Sau.Mergeau tacuti si obositi de puternicele emotii din seara de taina. Luna plina de pe cer, care se vedea printre crengile umbroase ale-maslinilor, le va fi luminat calea. Framântat de gânduri, Domnul întrerupse tacerea si, vrând sa-i faca pe cei trei apostoli sa-L înteleaga, le destainuie tot zbuciumul care-I copleseste sufletul. El rosteste: „întristat de moarte îmi este suflet” (Mt.38). Mântuitorul ne arata, acum, mai ales, firea Sa omeneasca. El nu vrea sa se abata de la drumul Crucii, pe care Tatal l-a rânduit din veac pentru mântuirea lumii, dar se cutremura în fata mortii pe care, neavând pacat, nici ca om nu trebuia sa o gusteCa om, El stie ca numai prin rugaciune poate fi întarit sufleteste. Îi lasa, deci, pe cei trei ucenici, „sa privegheze împreuna cu El”, „înainteaza câtiva pasi si cade cu fata la pamânt“ (Mt. XXVI, 39). Luca ne spune ca a înaintat „ca la o aruncatura de piatra” (Lc. XXII, 41). Dupa o veche traditie, se zice, ca departarea era cam de 70 m. Caderea cu fata la pamânt era un gest care dovedea supunerea totala sub voia Tatalui Sau ceresc. Dupa câteva clipe se ridica în genunchi (Lc. XXII, 41) si înaltându-si ochii spre cer, rosteste: „Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Însa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti! (Mt. XXVI, 39).„Paharul “ este icoana sortii omului. La cei vechi era obiceiul, ca stapânul casei umplea fiecarui oaspete paharul cu vin. Şi nu odata se întâmpla, ca unul sau altul dintre oaspeti îsi, gasea moartea, daca în pahar I se turna cumva otrava. „Paharul“ care I se pregatea Domnului era foarte amar. Domnul ar fi dorit „sa treaca de la El “, sa nu fie silit sa-l bea de este cu putinta, sa plineasca planul mântuirii în alt fel, fara a trece prin moarte. Însa, nu omite sa adauge: „dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti “ (Mt. XXVI, 39).Drept raspuns la aceasta rugaciune, Sf. Luca ne spune ca „s-a aratat un înger care îl întarea “ (Lc. XXII, 43). Cum si cu ce cuvinte îl va fi întarit îngerul, nu ni se spune. Probabil, îi va fi spus ca dreptatea lui Dumnezeu cere ca ispasirea pentru pacat sa fie deplina, prin moartea Sa reala, si ca Tatal ÎI va învrednici de mare slava. Dupa ce îngerul si-a îndeplinit misiunea a disparut. Domnul se întoarce la ucenicii Sai pentru a gasi îmbarbatare, dar nu-I afla priveghind. Îi îndeamna sa privegheze, sa se roage, pentru a fi întariti în încercarile la care urmau sa fie supusi. Retragându-se a doua oara si a treia oara, nu mai insista „sa nu bea paharul " ce I s-a pregatit. Ţine numai sa declare ca este gata sa faca voia Tatalui. Sf. Luca noteaza: „si-n lupta cu moartea fiind, cu mai mare staruinta se ruga. Şi sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sânge ce cadeau pe pamânt “ (Lc. XXII, 44). Unii au zis ca aici ar fi vorba de o metafora, ca în zicerea: „a plânge cu lacrimi de sânge “. Altii cred ca este vorba de adevarate picaturi de sânge. În istoria medicinii se cunosc cazuri când oameni, în mare tensiune sufleteasca fiind, li se sparg vasele sanguine, iar sudoarea le este amestecata cu sânge. Lagrange citeaza spusele lui Aristotel; acelasi lucru spune comentatorul Godet, iar Plumer aduce ca exemplu pe regele Frantei Carol al IX-lea .Istovit de puteri, în urma grelei lupte sufletesti, pâna a se împaca cu gândul mortii, Domnul se încredinteaza cu totul lui Dumnezeu Tatal. Este gata pentru patimi. Zbuciumul firii Sale umane a încetat. El se supune de buna voie mortii pe care n-o merita. De aceea, când se înapoiaza pentru ultima oara lânga ucenici si-I gaseste cuprinsi de somn, nu-I mai mustra, ci-I lasa cu bunatate sa se odihneasca, priveghind asupra lor ca un parinte întelegator si bun. Vremea este, însa, extrem de scurta. Dinspre valea Chidronului, pe aleea ce duce în Ghetsimani, cei nelegiuiti vin spre Dansul cu arme, lumini de torte si faclii. Sosise ora ca Fiul Omului sa se dea în mâinile pacatosilor spre a fi osândit la moarte pe Cruce. Domnul trezeste pe ucenici, spunându-le: „Sculati-va, sa mergem! Iata, s-a apropiat cel ce M-a vândut“ (Mc. XIV, 42). De notat ca rugaciunea din Gradina Ghetsimani ne este descrisa numai de evangheliile sinoptice. Este cea mai teribila rugaciune, care s-a rostit vreodata sub cer.Pr. Conf. Dr. Dionisie Stamatoiu, Patimile Mântuitorului dupa Sfintele Evanghelii, în rev. Mitropolia Olteniei, an 2000, nr. 1-2.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 942

Id: 39937

Data: Apr 18, 2014

Imagine: