Este indeobste cunoscut faptul ca Mihail Eminescu a fost si este cel mai mare poet al romanilor, este punctul de varf ce duce cu sine limitele timpului, spatiului si totodata tolba traditiilor noastre religioase, morale, sociale si artistice, in care s-a intrupat intreaga genialitate a poporului roman. Slujit de o bogata si impunatoare cultura romaneasca si europeana, Eminescu a realizat in opera sa poetica si de proza o sinteza a traditiilor si datinilor populare si culte nationale, forme literare cu totul deosebite in atelierul sau de titan neobosit. Poet al meditatiei, dar si al revoltei, Mihail Eminescu a manifestat interes deosebit fata de arta muzicala pe care o considera parte integranta a existentei sale pamantesti. El ramane in constiinta noastra a tuturor un liric prin excelenta, al carui lirism este un produs al experientelor pe care le-a trait, cat si cel luat din folclorul care i-a inseninat viata in anii dulci ai copilariei. Aproape intreaga creatie folclorica, precum doinele, baladele, cantecele de dor si jale, ritualurile de nunta si inmormantare, povestile din batrani etc., a fost sfetnic de taina in timpul peregrinarilor sale in mijlocul naturii, unde se simtea cel mai bine: Fiind baiet paduri cutreieramŞi ma culcam ades langa izvorIar bratul drept sub cap eu mi-l puneamS-aud cum apa suna-ncetisorUn freamat lin trecea din ram in ramŞi un miros venea adormitor. Cantecul naturii, al firii si al sufletului sau s-a asociat cu creatia folclorica romaneasca, dand nastere la noi genuri literare ce s-au rasfrant in propria-i creatie si apoi in creatia muzicala romaneasca. Daca nu si-ar fi dedicat intreaga-i fiinta poeziei si prozei, Mihail Eminescu ar fi ramas in istoria muzicii romanesti un mare si impunator creator muzical, precum si un interpret al artei sunetelor de un inalt si frumos profesionalism. Regret amarnic ca nu am invatat muzica - scrie el poetei Veronica Micle -, caci din copilarie mama, care avea un glas fermecator, intrecandu-se cu tata, care canta la flaut, descoperise in mine si o ureche remarcabila de muzician. Intr-adevar, Eminescu iubea muzica, si-n special muzica populara. Eminescu canta frumos cantece populare - scrie un alt cercetator -, avea glas dulce de-ti dadeai camasa sa-l asculti. Mai ales ii placea sa cante «Frunzuleana verde baraboi Durduleana hai». A iubit cu nesat cantecele de lume ale lui Anton Pann. A ascultat cu interes si profesionalism muzica veche bisericeasa si cea psaltica de strana de la manastirile moldovene: Neamt, Agapia, Varatec, Putna etc., cerand sa i se cante la inmormantare dulcea si emotionanta cantare de la Vecernie Lumina lina. Urmand cursurile Seminarului de Muzicologie de la Berlin si hranindu-se cu operele lui Beethoven, Meyerbeer si Richard Wagner, Eminescu odata venit in tara a devenit un temut critic muzical al operelor compozitorilor romani: Eduard Wachmann (fost dirijor al corului Bisericii Domnita Balasa); Ludovic Wiest; George Ştephanescu; Alexandru Flechtenmacher; Constantin Dimitrescu; W. Humpel de la Iasi si virtuozul violonist Toma Micheriu si altii. Poetul avea insa si un frumos glas de tenor liric si canta la diverse ocazii, in special cantece populare, ca Frunza verde de piper, din care redam versurile: Frunza verde de piperCate stele sunt pe cerToate pana-n ziua pierNumai luna si o steaŞtie de patima mea. Un loc deosebit insa in lirica eminesciana il ocupa - dupa cum se stie - preocuparea sa pentru profunde trairi religioase, trairi care, din cauza celor 50 de ani de ideologie comunista, au fost intentionat trecute cu vederea. Dam mai jos versurile edificatoare in acest sens: Rugamu-ne-ndurarilorLuceafarului marilorAsculta a noastre plangeri,Regina peste ingeriDin neguri te arataO, Maica Prea Curata si purureaFecioara Marie. Sau Rasai asupra mea lumina linaCa-n visul meu ceresc de-odinioara,O, Maica sfanta, Pururea Fecioara,In noaptea gandurilor mele vina... Muzica acestor inaltatoare versuri a fost scrisa de trei compozitori romani: Teodor Teodorescu (fostul dirijor al Corului mitropolitan din Iasi); Ioan D. Chirescu (fostul dirijor al corului Bisericii Domnita Balasa) si Nicolae Lungu (fostul dirijor al coralei Patriarhiei Romane). In concluzie - scrie fostul mitropolit al Ardealului Antonie Plamadeala -, limba Eminescu e limba romana. «Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie», in limba Eminescu numai asa putea fi spus. Şi Doina si infruntarea lui Baiazid de catre Mircea si convorbirea de taina cu «pasarele somnoroase» si cea cu Fecioara Maria si cea cu Kamadeva zeul indic, si preumblarea Sara pe deal in ritmul buciumului sunand «cu jale» si bucuria colindelor si cumplita «rugaciune a unui dac», toate, toate, numai de Eminescu puteau fi desavarsite. Precum doi ori doi fac patru pe pamant si in stele, tot asa ceea ce a scris Eminescu nu putea fi scris decat cum a scris el. (Articol publicat in saptamanalul Lumina de Duminica din data de 30 iunie 2013 semnat de Pr. prof. dr. Marin Velea)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 740

Id: 32148

Data: Jun 30, 2013

Imagine: