Sfantul Antonie cel Mare - dascal al pocaintei, al luptei si al biruintei duhovnicesti

Cuvântul Preafericitului Parinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit dupa slujba Vecerniei în biserica parohiei Sfântul Antonie cel Mare – Curtea Veche, Bucuresti, cu ocazia hramului, joi, 16 ianuarie 2014:În Anul omagial al Sfintei Spovedanii si al Sfintei Împartasanii (2014), se cuvine sa vedem în viata si cuvintele Sfântului Antonie cel Mare pilda unui mare dascal al pocaintei, al luptei si al biruintei duhovnicesti.Sfântul Antonie cel Mare (251-356), pomenit, atât de Biserica Ortodoxa, cât si de Biserica Romano-Catolica, la data de 17 ianuarie, s-a nascut în anul 251 în Egipt, în satul Koma sau Koméa, actualmente Quem el Arus[1].La vârsta de 20 de ani, fiind în biserica, aude cuvintele Evangheliei pe care Mântuitorul Iisus Hristos i le adreseaza tânarului bogat: „Daca voiesti sa fii desavârsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara în cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi” (Matei 19, 21). Luând seama la aceste cuvinte, Antonie vinde averile sale si împarte banii saracilor, dar pastreaza o mica parte din bani pentru a-i putea purta de grija surorii lui. S-a retras la marginea satului, începând o viata de asceza sau nevointe duhovnicesti, sub povatuirea duhovniceasca a unui anahoret care vietuia în apropiere. Antonie participa în continuare la slujbele bisericii „si este atât de preocupat de ascultarea pericopelor biblice, încât propria sa memorie îi va tine loc de carti”[2]. Într-una din aceste zile în care era în biserica, aude îndemnul Domnului: „Nu va îngrijiti de ziua de mâine” (Matei 6, 34). Urmare acestor cuvinte, a daruit ce mai avea saracilor, pe sora lui a încredintat-o unei comunitati de fecioare, iar el s-a adapostit într-un mormânt (cavou). Aici practica o asceza aspra vreme de 13 ani, post, rugaciune si lupta cu gândurile rele si cu ispitele venite de la demoni, dupa care Sfântul Antonie trece Nilul si se muta în locul numit Pispir, la marginea desertului, unde va ramâne în izolare 20 ani, într-o cetatuie parasita. Dupa acesti 20 de ani petrecuti în singuratate, Sfântul Antonie îi primeste pe cei care-l cautau, astfel adunându-se în jurul sau multime de ucenici.În timpul persecutiilor lui Maximin Daia, în anul 311, Sfântul Antonie merge la Alexandria pentru a lua apararea celor persecutati si judecati pentru credinta crestina.Dupa încetarea persecutiilor, ca urmare a Edictului de la Milan din anul 313 al Sfântului Constantin cel Mare, se retrage din nou în pustie, stabilindu-se la poalele muntelui Qolzum. Aici va lua nastere a doua comunitate anahoretica în jurul Sfântului Antonie, dupa cea de la Pispir. La Qolzum a trait pâna la sfârsitul vietii sale.Sfântul Antonie cel Mare a trecut la Domnul în ziua de 17 ianuarie, anul 356[3], la vârsta de 105 ani, dupa cum aflam din Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie, scrisa de Sfântul Atanasie cel Mare (298-373), Arhiepiscopul Alexandriei: „Ducându-se (Sfântul Antonie) dupa obicei sa cerceteze pe monahii din muntele de afara si aflând de la Pronie despre sfârsitul lui, le grai fratilor, zicând: «Va fac aceasta vizita din urma si m-as mira sa ne mai vedem vreodata unii pe altii în viata aceasta. Caci mi-a venit si mie timpul sa plec. Fiindca sunt aproape de o suta cinci ani»”[4].La moartea Sfântului Antonie cel Mare, în comunitatea monahala anahoretica de la Pispir se nevoiau 10 000 de monahi, iar în cea de la Qolzum 5 000[5]. Astfel, Sfântul Antonie este considerat parintele monahismului crestin nu pentru ca a fost primul între monahi, ci pentru ca a adunat în jurul sau cei mai multi calugari si pentru ca a confirmat prin viata sa biruinta duhului asupra gândirii trupesti.Învatatura Sfântului Antonie cel Mare este cunoscuta din: Scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunitati monastice îndrumate duhovniceste de el însusi ori de ucenici sau prieteni de-ai sai; din scrierile filocalice atribuite lui (Parintele Dumitru Staniloae începe traducerea Filocaliei în limba româna cu o scriere a Sfântului Antonie cel Mare, Învatatura despre viata morala a oamenilor si despre buna purtare); din Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie, scrisa de Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei; si din Patericul Egiptean.Viata Sfântului Antonie cel Mare si unele scrieri atribuite lui ne arata chipul omului care prin pocainta, prin lupta cu pacatele, patimile si ispitele diavolesti revine la starea sa naturala, asa cum a fost creat de Dumnezeu dintru început. Întelepciunea deosebita si minunile savârsite de Sfântul Antonie cel Mare arata lucrarea harului lui Dumnezeu în oamenii înduhovniciti prin rugaciune, post si pocainta. Cel ce la început a fugit de lume si s-a retras în pustie a devenit mai târziu un învatator al multor monahi si mireni, oameni simpli sau membri ai familiei imperiale, care veneau la el în pustie.Pacatul primilor oameni, Adam si Eva, s‑a manifestat ca neascultare fata de Dumnezeu si rupere a comuniunii de iubire fata de El. Sfântul Antonie cel Mare ne arata ca pocainta ca smerita ascultare este refacerea legaturii omului cu Dumnezeu.„Sufletul curat, spune Sfântul Antonie cel Mare, bun fiind, se lumineaza de Dumnezeu. Atunci mintea cugeta cele bune si da nastere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar daca se întineaza sufletul de patimi, îsi întoarce Dumnezeu fata de catre el, mai bine zis sufletul însusi se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrajmasii draci intra în cuget si pun înaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, rapiri, profanari de cele sfinte, si cele asemenea, câte sunt lucrari ale dracilor”[6].Dumnezeu respecta libertatea fiecarui om, oferind harul Sau sfintitor mai ales acelora care îsi arata dorinta de a-l primi. În acest sens, Sfântul Antonie cel Mare spune: „Daca vrei, esti rob patimilor; si iarasi daca vrei, esti liber sa nu te pleci patimilor, fiindca Dumnezeu te-a facut cu voie libera. Iar cel ce biruie patimile trupului se încununeaza cu nemurirea. Fiindca daca n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtutile, nici cununile daruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni”. [7]Deci, adevarata libertate daruita omului de Dumnezeu se îm­plineste prin efortul neîntrerupt de eliberare de patimi sau despatimire si crestere în virtuti, în bunatate milostiva si smerita. Sfântul Antonie spune ca „liber este omul care nu slujeste patimilor, ci cu întelepciune si cu înfrânare îsi stapâneste trupul si se îndestuleaza, plin de multumire, cu cele daruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte putine. Caci mintea iubitoare de Dumnezeu si sufletul, daca vor cugeta la fel, vor împaciui si trupul întreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece când vrea sufletul, toata turburarea trupului se stinge”[8].Sfântul Antonie cel Mare ne arata, împreuna cu toti sfintii, ca Sfânta Taina a Pocaintei este înnoirea Botezului sau „al doilea Botez”. Rolul pocaintei de dupa Botez este ca sa-l întoarca pe crestin de la pacatele si patimile în care a recazut, sa fie din nou curatit si tamaduit, sa redobândeasca starea de har în care-l asezase Sfântul Botez, sa faca din nou lucrator si roditor harul salasluit în el.Se spune ca Sfântul Antonie cel Mare a zis catre sfârsitul vietii sale ca daca ar trai mai mult s-ar pocai mai mult.Urmând Sfântului Antonie cel Mare, toti sfintii cuviosi, mai ales cei care au devenit pastori de suflete, au fost si dascali ai pocaintei, întelegând ca pocainta este un mare dar si un mare leac pentru mântuire. În aceasta privinta Sfântul Isaac Sirul zice: „Pocainta s-a dat oamenilor dupa botez, ca un har peste har” (Cuvinte despre nevointa, cuv. 72).Iar Sfântul Maxim Marturisitorul spune: „Cunoscând, asadar, frica de Dumnezeu, bunatatea si iubirea lui de oameni, din Vechiul si Noul Testament, sa ne întoarcem din toata inima noastra. De ce sa pierim fratilor? Sa ne spalam mâinile noi, pacatosii. Sa ne curatim inimile noi, cei cu sufletele îndoite. Sa ne tânguim, sa jelim si sa plângem pentru pacatele noastre. Sa încetam din rautatile noastre. Sa credem în milostivirile Domnului. Sa ne temem de amenintarile Lui, sa pazim poruncile lui[9]”.Sfântul Ioan Gura de Aur, mare dascal al pocaintei, zice: „Pacatul si pocainta sunt doua lucruri diferite. Pacatul este rana, pocainta, leac. Dupa cum în trup sunt si rani, dar exista si doctorii, tot asa si în suflet sunt si pacate, si pocainta. Pacatul aduce rusine, pocainta, îndraznire”[10].Adesea, Parintii cuviosi ai Filocaliei arata în mod clar si rezumativ ce este pacatul, din ce se naste el si cum se vindeca omul de pacat:„Pacatul este întrebuintarea gresita a ideilor, careia îi urmeaza reaua întrebuintare a lucrurilor” - zice Sfântul Maxim Marturisitorul[11].„Pricina a tot pacatul este slava desarta si placerea. Cel ce nu le uraste pe acestea nu va dezradacina patima” - spune Marcu Ascetul[12].„Pacat spre moarte este tot pacatul nepocait. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea pacat al altuia, nu e auzit” - spune acelasi dascal[13].„Veninul pacatului adunat în noi fiind mult, e nevoie, si de foc mult care sa-l curete prin lacrimile pocaintei si prin durerile fara de voie ale caintei, si prin cele de bunavoie ale nevointei. Fiindca de petele pacatului ne curatim prin osteneli de bunavoie sau prin necazuri fara de voie….” – ne învata Nichita Stithatul[14].Iar Sfântul Ioan Scararul, un alt mare dascal al pocaintei, spune ca „pocainta este aducerea înapoi (împrospatarea) a Botezului. Pocainta este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viata. Pocainta este cumparatoare a smereniei. Pocainta este necontenita renuntare la nadejdea vreunei mângâieri (consolari) trupesti. Pocainta este gândul osândirii de sine si îngrijirea neîngrijata (nepatimasa n.n.) de sine. Pocainta este fiica nadejdii si tamaduirea deznadejdii. Cel ce se pocaieste se osândeste pe sine, dar scapa neînfruntat (nejudecat n.n.). Pocainta este împacarea cu Domnul prin lacrimi si prin lucrarea cea buna a celor potrivnice pacatelor. Pocainta este rabdarea de bunavoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocaieste este pricinuitorul pedepselor sale. Pocainta este asuprirea tare a pântecelui si lovirea sufletului printr-o simtire (duhovniceasca) adânca”[15]Pocainta sincera cu regret si lacrimi pentru pacatele savârsite aduce iertarea pacatelor si mântuirea sufletului. În aceasta privinta, Sfântul Ioan Gura de Aur zice: „Ai pacatuit? Vino în Biserica si sterge pacatul tau. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te si ridici; astfel, ori de câte ori pacatuiesti, de atâtea ori sa te si pocaiesti. Nu deznadajdui, nu fi nesârguincios, ca sa nu-ti pierzi nadejdea în bunatatile ceresti care s-au pregatit pentru noi. Şi chiar daca si la batrânete ai pacatuit, pocaieste-te si vino în Biserica. Aici este spital, nu tribunal. Aici se da iertare, nu ti se cere a raspunde pentru pacate. Spune-I lui Dumnezeu: «Ţie unuia am gresit si rau în fata Ta am facut» (Psalmul 50, 4), si te va ierta. Arata-I pocainta si te va milui”.Însa, pocainta, înteleasa ca dorinta de schimbare a vietii pacatoase si ca marturisire a pacatelor în fata preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii este si împacare a omului cu Dumnezeu si cu Biserica Lui, urmata de împartasirea cu Sfintele Taine care este unirea desavârsita a omului cu Dumnezeu.Pocainta aduce pace sfânta si bucurie binecuvântata în sufletul omului iertat de pacate, dar si în ceruri. În acest sens, Hristos-Domnul spune ca: „în cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, decât pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta” (Luca 15, 7) sau „se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste” (Luca 15, 10).Sa cerem Preamilostivului Dumnezeu ca, prin rugaciunile Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, sa ne daruiasca lacrimi de pocainta pentru pacatele noastre si bucurie de recunostinta pentru iubirea Lui milostiva, iertatoare si vindecatoare, spre slava Preasfintei Treimi si mântuirea noastra. Amin.Note

1. Raduca, Pr. prof. univ. dr. Vasile, Monahismul Egiptean, Editura Nemira, Bucuresti, 2003, p. 72.

2. Derwas J. Chitty, Pustia, Cetatea lui Dumnezeu, Editura Sofia, Bucuresti, 2010, 23.

3. Ieronim, Chronicle (Ed. Hekm), p. 240 (anul 356) – P.L. 27, 687, apud Derwas J. Chitty, op. cit., p. 84.

4. Sf. Atanasie cel Mare, Epistole si Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie, EIBMO, Bucuresti, 2010, p. 353.

5. Raduca, Pr. prof. univ. dr. Vasile, op. cit, p.87

6. Sf. Antonie cel Mare, Învatatura despre viata morala a oamenilor si despre buna purtare, cap. 52, în Filocalia româneasca, vol. 1, EIBMO, Bucuresti, 2008, p. 23.

7. Ibidem, p. 29.

8. Ibidem, cap. 56, p. 24.

9. Sf. Maxim Marturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia româneasca, vol. 2, EIBMO, Bucuresti, 2008, p. 58.

10. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii despre pocainta, 8, EIBMBOR, Bucuresti, 2006, p. 160.

11. Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste, II, 82, în Filocalia româneasca, vol. 2, ed. cit., p. 101.

12. Marcu Ascetul, Despre legea duhovniceasca, 99, în Filocalia româneasca, vol. 1, ed. cit., p. 288.

13. Idem, Despre cei ce-si închipuie ca se îndreptatesc din fapte, 41, în Filocalia româneasca, vol. 1, ed. cit., p. 108

14. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre faptuire, despre fire si despre cunostinta, II, 9, în Filocalia româneasca, vol. 6, EIBMO, 2011, p. 295.

15. Sf. Ioan Scararul, Scara dumnezeiescului urcus, cuv. V, 2, în Filocalia românesca, vol. 9, EIBMO, Bucuresti, 2013, p. 166


Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 384

Id: 37422

Data: Jan 17, 2014

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Evanghelia zilei