Staretul-cardinal de la Roma s-a mutat la Domnul

Unul dintre cei mai mari teologi spirituali ai secolului al XX-lea, figura insolita de staret-cardinal, unul dintre cei mai profunzi cunoscatori ai spiritualitatii Rasaritului crestin si unul dintre cei mai devotati pelerini si prieteni ai Ortodoxiei romanesti, parintele Tomáš Špidlík, s-a mutat la Domnul, vineri 16 aprilie 2010. Staretul-cardinal de la Roma implinise pe 17 decembrie anul trecut 90 de ani.Putine existente si opere teologice din timpul nostru pot atesta o coerenta atat de perfecta intre productia intelectuala, realizarea spirituala si destinul biografic, cum este cea a parintelui Tomáš Špidlík. Contemplate retrospectiv, opera, persoana si viata parintelui Tomáš Špidlík reveleaza nu doar coerenta unui destin, dar si semnele clare ale unei Providente speciale, precise, semne care insinueaza cu evidenta celui ce are deschisi ochii mintii si ai inimii liniile unui indubitabil profetism eclezial care trimite limpede spre crestinismul viitorului.O viata inchinata restaurarii unitatiiTomáš Špidlík s-a nascut in 1919 pe 17 decembrie in satul Boskovice din Moravia, unde persista vie memoria activitatii misionare a Sfintilor din Tesalonic Chiril/ Constantin si Metodie - apostolii slavilor si patronii Europei pentru Biserica Romano-Catolica, alaturi de Sfantul Benedict. Activitatea celor doi frati sfinti a reprezentat un ultim efort, esuat din nefericire, de a realiza intre Constantinopol si Roma, in Europa nascanda a secolului al IX-lea, o viziune simfonica a unitatii in diversitatea limbilor si a riturilor, marcata decisiv de viziunea Sofiei divine pe care o avusese in frageda tinerete Sfantul Constantin-Chiril.Intre aceste date, 1919-2010, existenta si opera parintelui Tomáš Špidlík au asumat ca pe o provocare in vederea unei atotunitati restaurate marile fracturi si diviziuni spirituale, politice, culturale si de civilizatie ale celui de-al doilea mileniu crestin: schisma Bisericilor crestine din Occident si Orient, scindarea spirituala a Europei in culturi rivale, diviziunea politica a continentului nostru in blocuri ideologice si sisteme politice antagonice separate de 'Cortina de Fier', dar edificate ambele pe acelasi principiu al separatiei moderne a societatilor umane fata de crestinism si Biserica. Toate aceste sciziuni echivalau in ultima instanta cu ruptura dintre Dumnezeu si om intr-o gandire si o societate declarat antisimbolice. Din aceasta schisma interioara au rezultat, cu consecinte funeste pentru acest secol insangerat, depersonalizarea societatilor scindate de conflictul intre individualism si totalitarism, si tragedia continentului european si a lumii intregi in acest 'secol al extremelor' care a fost secolul al XX-lea.In fata terorii istoriei dezlantuite si a sciziunilor secolului, Tomáš Špidlík a ales in 1940 calea concentrarii spirituale si a restaurarii divino-umanitatii lui Hristos intrand in Compania lui Iisus si in serviciul Bisericii Lui la Velehrad. Nu fara dificultati si adversitati tipice, create de dominatia apasatoare a scolasticii neotomiste in teologia romano-catolica a epocii preconciliare, parintele Tomáš Špidlík si-a definit propria sa metoda si viziune in abordarea teologiei si spiritualitatii Rasaritului crestin, al carei apostol entuziast si fervent, dar si erudit si savant, a devenit.Doua sunt trasaturile 'metodei Špidlík' in studierea spiritualitatii rasaritene: refuzul principial al oricarei polemici sau comparatism apologetic sau sincretic; si accentul pus pe dominanta sintetica, holista, a spiritualitatii Orientului crestin, dar in acelasi timp mereu atenta la diferentele introduse de particularitatile nationale si culturale privite drept o imbogatire simfonica a identitatii spirituale crestine comune. Acest echilibru si balans permanent intre analiza si sinteza se reflecta in sutele de articole si multe carti care alcatuiesc opera sa teologica.Cladita cu rabdare si tenacitate, opera parintelui Tomáš Špidlík se ridica in peisajul teologic contemporan ca o maiestuoasa catedrala dedicata Intelepciunii divine. Acest maret templu al Sofiei divine este incununat de opt cupole alcatuite din cele doua mari tetralogii care articuleaza aceasta opera majora: una analitica, iar alta sintetica. Tetralogia 'analitica' grupeaza cele patru monografii scrise in anii 1955-1971 si consacrate unor teme putin sau insuficient abordate din gandirea spirituala a patru autori duhovnicesti reprezentativi ai Rasaritului crestin, doi rusi si doi greci: traditia si rolul ei la Sfantul Iosif Volokolamski († 1514) in 1955, inima si Duhul Sfant la Sfantul Teofan Zavoratul († 1895), sofiologia ignorata, dar prezenta ascuns, din gandirea Sfantului Vasile cel Mare († 379) in 1961 si, in fine, relatia dintre practica si contemplatie in doctrina spirituala a Sfantului Grigorie din Nazianz († 390) in 1971.Opera consacrata spiritualitatii Rasaritului crestin Pe baza altor sute de articole si cercetari de detaliu s-a constituit apoi in anii 1978-1998 tetralogia 'sintetica' consacrata 'spiritualitatii Rasaritului crestin', indiscutabil cea mai vasta si complexa expunere generala consacrata acestei teme de pana acum, veritabila 'summa' redactata pe baza unei impresionante panorame a literaturii spirituale orientale in intreaga ei amploare: greaca, slava, siriana, armeana, copta. Manualul sistematic (1978) ofera o descriere precisa a spiritualitatii rasaritene ca participare harica a omului la viata Sfintei Treimi; aceasta viata nu ramane insa suspendata in eter, ci se intrupeaza intr-o antropologie, cosmologie si sociologie spirituala, animate de o dinamica ascendenta initiata cu practica ascetica negativa a curatirii si luptei cu patimile si gandurile pentru dobandirea virtutilor sintetizate in iubire si culminand in contemplatia lui Dumnezeu prin rugaciune. Tema rugaciunii este reluata amplu intr-un volum separat (aparut in 1988) si care ofera o vasta fenomenologie a Rugaciunii in spiritualitatea rasariteana. Şi aici viziunea este una integrativa. Rugaciunea e prezentata ca dialog divino-uman in care se realizeaza vocatia esentiala a naturii umane create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu desfasurat pe multiple planuri, in suflet si in trup, individual si comunitar, practic si contemplativ, meditativ si mistic, culminand in isihasm ca mistica a inimii si iubirii. Ultimele doua volume ale tetralogiei sunt consacrate celor doua moduri distincte de realizare concreta a spiritualitatii rasaritene. Unul este cel radical eshatologic al Monahismului (1999) inteles si practicat in Rasarit ca mod de anticipare, dincolo de dispersia lumii, a vietii unificate in lumina transfigurarii din Imparatia lui Dumnezeu. Celalalt mod de concretizare a spiritualitatii (prezentat in 1994 in Ideea rusa) este cel al realizarii ei in lume, in cosmos, societate si istorie, sub forma unei lupte continue impotriva sclaviei si minciunii pentru Adevarul personal al omului si cosmosului transfigurat in comuniune cu Sfanta Treime ca manifestare a Intelepciunii divine.Un apostol al divino-umanitatii si un prieten al SofieiPasind deliberat pe urmele Sfintilor Chiril si Metodie, dar si ale lui V. Soloviov si P. Florenski, parintele Tomáš Špidlík este astfel, fara nici o exagerare, un apostol al divinoumanitatii si un prieten al Sofiei, in care vede autentica filosofie spirituala si profetica a Bisericii viitorului si a unui crestinism innoit. Restituirea actualitatii si urgentei acestei filosofii ecleziale este testamentul spiritual al intregii vieti si opere a parintelui Tomáš Špidlík, dar acesta trebuie inteles ca un program profetic si eclezial de reflectie si actiune pentru crestinismul mileniului al III-lea: Biserica secolului al XXI-lea nu poate fi decat una a unitatii reconciliate a Orientului si Occidentului sub semnul unei divino-umanitati dinamice, care sa actualizeze divino-umanitatea eterna a lui Iisus Hristos ca atotunitate dialogica a intregii existente al carei simbol e Sofia divina.Dupa decenii de incomprehensiune si izolare, gratie deschiderilor neasteptate ale Conciliului Vatican II, viziunea parintelui Tomáš Špidlík si-a croit incet, dar sigur drum in Biserica Romei. Mai ales dupa 1978, ea s-a bucurat de o tot mai larga si eficienta audienta. Validarea suprema a venit in 21 octombrie 2003, cand Papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat pe profesorul pensionar Tomáš Špidlík la inaltul rang de cardinal-diacon al Bisericii Romane. Am putea spune ca, dupa o indelungata, smerita si tenace slujire a Bisericii in Compania lui Iisus - pe care o ilustreaza teologic glorios -, parintele Tomáš Špidlík se bucura de satisfactii supreme: a reusit sa construiasca o opera structurata, a creat o scoala, un papa glorios, slav si el, i-a adoptat filozofia spirituala, un centru special de studii si cercetari, 'Ezio Aletti'.Forta care realizeaza persoane adevarate este nu stiinta, ci iubireaParintele Tomáš Špidlík nu este insa numai un Lesemeister, ci si un Lebemeister in sensul medieval al cuvantului; nu este un simplu profesor de spiritualitate, ci un confesor al unei vieti spirituale integrale si echilibrate. Intre opera si persoana lui domneste o corelatie perfecta: teologia si filozofia sa spirituala sunt reflexul personalitatii sale spirituale realizate, si de aceea scopul operei sale este in primul rand acela de a forma oameni spirituali integrali in spiritul divino-umanitatii si al Intelepciunii divine, de a crea o scoala de suflete, nu o scoala de idei. Forta care unifica contrariile si realizeaza persoane adevarate este nu stiinta - o alta forma a vointei de putere, cum au aratat un Nietzsche sau Heidegger, ci iubirea. Iubirea este in crestinism nu numai forma Revelatiei, ci si spiritul adevaratei Intelepciuni (Sophia). Meritul permanent si vizionar al parintelui Tomáš Špidlík sta poate tocmai in faptul de a fi evidentiat cu claritate in ce sens Rasaritul crestin este vital important pentru Biserica viitorului si pentru crestinismul mileniului al III-lea. Decisive sunt nu in primul rand elementele exotice ale sintezei bizantine, necunoscute sau nedezvoltate in Occident si conservate formal pana astazi in Bisericile Ortodoxe, cat metoda teologica integrativa si intelepciunea sintetica si personalista a Rasaritului, adeseori uitate de rasaritenii insisi. Inspirata de iubire, intelepciunea spirituala esentiala a Orientului crestin are, ca sapientia charitatis, drept scop - asa cum arata limpede in Stalpul si temelia Adevarului (1914) parintele Pavel A. Florenski - realizarea de catre crestinii spirituali a Intelepciunii divine, care are forma unei homoousia, a unei consubstantialitati vii, personale si interpersonale dialogice, a intregii creatii. Nu-l poti cunoaste pe celalalt si pe tine insuti, nu poti sa fii tu insuti - suna legea kenotica si trinitara a Intelepciunii homoousianice - daca nu devii celalalt. Iar despre parintele Tomáš Špidlík se poate spune din plin ca, studiind Rasaritul crestin in lumina Duhului Sfant si a Intelepciunii divino-umane a lui Hristos, a devenit cu adevarat un rasaritean. Dar nu intr-un sens pur cultural ori ritualist, ci filosofic. Parintele Tomáš Špidlík, un Zosima in Compania lui IisusEl a devenit nu doar un profesor, ci un om duhovnicesc, un barbat cucerit de Iisus, un apostol al divino-umanitatii si un prieten al Sofiei divine. Intr-un cuvant, parintele Tomáš Špidlík a devenit la Roma un veritabil 'staret' modern, un Zosima in Compania lui Iisus. Fiindca intotdeauna cand ma gandesc sau il vad pe parintele Tomáš Špidlík imi vine in minte si in inima in mod spontan figura 'staretului' Zosima din romanul Fratii Karamazov al lui Dostoievski, despre care unul dintre personajele romanului spune odata ca 'este un iezuit, un iezuit rus'. 'Vesel intotdeauna cand venea lumea sa-l vada', Zosima socotea ca 'oamenii au fost facuti sa fie fericiti', ca 'viata e o bucurie fara seaman, nu o vale a plangerii', ca tot pamantul e un rai, si numai noi suntem vinovati daca nu vrem sa ne dam seama de unitatea paradiziaca a existentei. Refuza sa faca minuni pentru a nu forta libertatea oamenilor, predica un Dumnezeu al milei si iubirii infinite (cel al Sfantului Isaac Sirul), 'nu voia sa creada ca focul gheenei e un foc adevarat', ca iadul e o camera de tortura, 'nu tinea post, ii placeau dulciurile, iar la ceai nu-i lipsea niciodata dulceata de visine cu care-l rasfata cuconetul din oras'.Crestinismul nou al moralei si iubirii de oameni si de intreaga creatie al 'staretului' Zosima (veritabil pater seraphicus) e opus profetic de Dostoievski atat crestinismului medieval, sumbru si fanatic al ascetului Ferapont, un crestinism egoist al fricii, centrat pe demoni si un Dumnezeu razbunator, un crestinism autohtonist al traditiei obscurantiste (aparat tenace, impotriva lui Dostoievski si Soloviov, ca 'esenta' a adevaratei Ortodoxii de catre un K. Leontiev), cat si ateismului rafinat intelectual, dar pervers moral al occidentalistului Ivan Karamazov (precum si antihristismului Marelui Inchizitor din poemul cu acelasi nume al lui Ivan). Din tot romanul Fratii Karamazov, numai Ferapont si Ivan vad demoni, sunt victime ale halucinatiilor demonice si ratacesc in sens simetric contrar de la Adevarul iubirii reprezentat de triada paradiziaca Markel - Zosima - Aleosa.Daca 'staretul' Zosima poate fi privit drept simbolul intelepciunii iubirii si al consubstantialitatii, in schimb, ascetul Ferapont si intelectualul Ivan par a reprezenta versiunea religioasa si, respectiv, secularizata, a unei viziuni despre lume, inspirate de frica si conduse de vointa de putere, si care, in loc sa creeze prin iubire persoane in comuniune, creeaza prin idei, orgoliu si teroare indivizi fragmentati si grupuri totalitare alcatuite de indivizi similari (homoiousioi) depersonalizati. Crestinismul confesionalizat - fie el ortodox sau catolic - si secularismul au in comun vointa de putere, totalitarismul abstract si falsificarea ideologica si manipularea tehnica, in ultima instanta refuzul persoanei spirituale de dragul stiintei si al prosperitatii in folosul colectivitatilor de indivizi exteriori, juxtapusi antagonic sau fuzionati impersonal in diferite imitatii perverse ale Bisericii si homoousiei ei sofianice autentice.Nu fara motiv am invocat exemplul 'staretului' Zosima, incadrat de cele doua figuri simetric opuse, ale calugarului Ferapont si intelectualului Ivan. Am facut-o pentru a arata, pe de o parte, provocarea metodei filozofiei spirituale divino-umane autentice a parintelui Tomáš Špidlík la adresa celor doua moduri de intelegere si asumare inadecvata a Rasaritului crestin practicate astazi, iar, pe de alta parte, sansa extraordinara pe care ea ne-o ofera de a depasi blocajul si impasul lor. Este vorba de o reductie ilicita a patrimoniului spiritual al Rasaritului crestin la un numar de 'valori' (reductie ideologica care, dupa Nietzsche, e esenta nihilismului contemporan) intelese si practicate in doua moduri diferite, ambele la fel de funeste.'Esenta credintei este o viata vie'In estul Europei, in Bisericile Ortodoxe eliberate de sub comunism, dar nu si de sub fascinatia ideologiei, Ortodoxia rasariteana este redusa la un corpus de traditii religioase si nationale identitare, opuse atat civilizatiei moderne, cat si crestinismului occidental considerat responsabilul moral principal pentru fenomenele negative ale istoriei acestui secol. Traditionalismul ortodoxist-nationalist are o logica dualista inconfundabila care tradeaza neputinta depasirii fricii, teama de dialog si refuzul asumarii provocarilor prezentului si viitorului prin refugiul comod in utopiile premoderne, anacronice, ale trecutului. Izolationismul liturgic, apologia stagnarii, neasumarea reflexivitatii culturale si actiunii sociale duc insa la o intelegere inchisa si exclusivista a divino-umanitatii redusa in cele din urma la un cliseu autoflatant si autarhic, lipsit de dinamismul si perspectivele deschise de asumarea dialogica a ecumenicitatii. Evitand sa dea raspunsul la intrebarea fundamentala: poate fi Rasaritul crestin, a carui inima este o intelepciune divino-umana, redus la o simpla traditie nationala? Ortodocsii de azi par a fi asemenea calugarului din Obdorsk din romanul Fratii Karamazov care, la mijloc intre Zosima si Ferapont (Dostoievski si Leontiev), prefera in cele din urma religia fricii in locul crestinismului iubirii.In Occident insa, Rasaritul e redus la fascinatia exotica a unor elemente liturgice si mistice; atunci cand nu sunt juxtapuse sincretist in devotiunea privata, ele fac obiectul unor la fel de exotice 'stiinte orientale', care incearca sa reduca Rasaritul la un corpus de idei organizate stiintific, dar la fel de lipsite de viata si relevanta ca si traditiile inerte ale traditionalismelor est-europene. Dusa pana la capat, tentatia stiintei sfarseste in aceeasi logica dualista si egoista de tipul subiect-obiect, preferand in locul dialogului si persoanelor vii sistematizarea facila a notiunilor si surselor impersonale. Obiect de studiu analizat si reconstituit sintetic in laboratoarele stiintei, Orientul devine insa un construct artificial, pasibil de manipulari apologetice si justificand o superioritate culturala discutabila. Ambiguitatea structurala a unui asemenea demers tine de evitarea unui raspuns la intrebarea cruciala: poate exista o stiinta umana despre un Orient in al carui centru sta de fapt intelepciunea divino-umana a iubirii? Avem oare voie sa ne complacem in dualismul cunoasterii - ea insasi vointa de putere - preferandu-l consubstantialitatii iubirii si intelepciunii?Este limpede ca nu pot exista viata ecleziala si teologie crestina autentica fara traditie, fara mistica si fara stiinta, care alcatuiesc impreuna elemente ireductibile ale vietii spirituale crestine. Integrarea coerenta a traditiei liturgice, a misticii si stiintei teologice in Biserica si deschiderea lor spre cultura si umanitate le poate oferi insa numai intelepciunea iubirii, atunci cand aceasta nu ramane o simpla intuitie vaga sau o speculatie intelectuala, cand nu e o tema sincretista, ci exprima dinamica personala, cosmica si istorica a Revelatiei actualizate. Aici se poate citi in modul cel mai limpede functia critica si metodologica a temei Intelepciunii pentru crestinismul mileniului al III-lea. Dincolo de sistematizarile sofiologice discutabile, ea este, asemenea Pruncului Iisus, un veritabil signum contradictionis; acceptarea sau refuzul ei dezvaluie secretele ultime ale inimilor noastre, unde anume sta comoara noastra. Optiunea pentru Intelepciune este optiunea pentru divino-umanitate, pentru iubire si consubstantialitate dialogica, al caror arhisimbol originar e Sofia. Optiunea pentru traditie sau stiinta atesta autopreferarea monologica a omului, canonizarea dualismului si a vointei de putere, semnele clare ale reducerii teologiei la ideologie, ale stingerii Duhului si mortii spirituale. Fiindca, asa cum spunea acelasi Dostoievski (Carnete 1880-1881), 'esenta credintei este o viata vie, demnitate si constiinta, pentru ca iubirea de oameni si izvorul a toate e inainte de orice Hristos'.Scandalizandu-i atat pe traditionalistii orientali, cat si pe stiintificii sau politicienii occidentali, sfidandu-i atat pe oamenii trecutului, cat si pe cei ai prezentului, intelepciunea parintelui Tomáš Špidlík, adevarat prieten al Sofiei in Compania lui Iisus, este cea a unui crestinism al viitorului (Articol realizat de arhid. prof. Ioan I. Ica jr. si publicat in ziarul Lumina de Duminica din data de 2 mai 2010).

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 422

Id: 6085

Data: May 2, 2010

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar