Biserica Ortodoxa o cinsteste pe Sfânta Maria Egipteanca la 1 aprilie, dar si în Duminica a V-a din Postul Mare. Sfânta Maria Egipteanca, nascuta în Egipt (445), a parasit la 12 ani casa parinteasca si a trait timp de 17 ani în desfrânari. Împinsa de patima, a plecat la Ierusalim, la vârsta de 29 de ani, cu o corabie cu multi barbati care mergeau la sarbatoarea Înaltarii Sfintei Cruci. Dorind sa intre în biserica, o putere nevazuta a împiedicat-o. Însa dupa ce a promis la icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu ca se va pocai, Fecioara Maria i-a îngaduit. A doua zi, povatuita de Maica Domnului, a trecut Iordanul, la Biserica Sfântului Ioan Botezatorul, unde s-a împartasit cu Sfintele Taine, retragându-se apoi în pustie pentru 47 de ani.În cele ce urmeaza va prezentam viata Sfintei Maria Egipteanca scrisa de scrisa de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Cuprinsa în paginile Triodului, Viața Sfintei Maria Egipteanca se citește integral la Denia Canonului Sfântului Andrei Criteanul din Saptamâna a V-a a Sfântului și Marelui Post.Bun lucru este a ascunde taina împara­tului și slavit lucru a propovadui faptele lui Dumnezeu. Așa a spus îngerul catre Tobie dupa minunata recapatare a vede­rii, caci îi orbisera ochii, și dupa ace­le primejdii prin care a trecut și din care a fost izbavit pentru evlavia ce avea. A nu pazi taina împa­ratu­lui este primejdios și vatamator, iar a ascunde sub tacere faptele minu­nate ale lui Dum­nezeu, aduce primejdie sufletului.Pentru aceea și eu, cuprins de frica de a tacea faptele lui Dumnezeu și temându­-ma de pri­mej­dia ce statea atârnata dea­supra slugii care a îngropat în pamânt ta­lantul luat de la stapân, fara sa scoata vre­un folos din el, nu voi tacea deloc povestirea sfânta care a ajuns pâna la mine.Nimeni sa nu puna la îndoiala cele au­zite de mine, alcatuitorul acestei scrieri, și nici sa creada ca povestesc ceva care depașește adevarul, sau sa se mire de mareția celor în­tâm­plate. Departe de mine gândul sa mint sau sa falsific istorisirea, în care Dumnezeu este pomenit. Nu mi se pare ca este lucru binecuvântat sa se cu­gete lucruri mici și nevrednice cu privire la mareția Cuvântului lui Dumnezeu întru­pat și sa se puna la îndoiala cu­vintele ce­lor care vorbesc despre mareția Lui. Dar daca se afla unii care la citirea carții de fața sunt oarecum izbiți de minunația povestirii și nu vo­iesc cu ușurința sa crea­da, și cu aceia Dum­nezeu sa fie milostiv, caci ei, uitându-se la sla­biciunea firii ome­nești, socotesc cu nepu­tința de primit ce­le spuse în chip minunat despre oameni.Încep deci aceasta povestire. Cele isto­risite s-au petrecut în vremea noastra și ni le-a povestit un sfințit barbat, învațat din copilarie sa spuna și sa faca cele dum­nezeiești. Dar sa nu atraga spre necredința pe cititori nici gândul ca este cu ne­putința sa se întâmple o minune ca aceasta în vre­mea noastra. Harul Tatalui, dupa cum a în­vațat Solomon, trece din neam în neam în su­fletele cuvioase și face prieteni ai lui Dumnezeu și profeți.Este însa timpul sa încep acea sfânta istorisire.*În una din manastirile din Palestina era un barbat împodobit în viața și în cuvânt, crescut din pruncie în moravurile și fap­tele cele calu­garești. Numele acestul bar­bat era Zosima. Sa nu socoteasca cineva, dupa nume, ca vorbesc despre acel Zosi­ma, osândit odinioara ca eretic din pricina învațaturii sale. Altul este acesta și altul celalalt, iar deosebirea între cei doi este mare, cu toate ca amândoi au avut același nume.Acest Zosima era drept credincios și dintru început a trait ca monah în una din manastirile zidite în vechime în Palestina. Râvna avea pen­tru orice fel de nevoința pustniceasca și a ajuns destoinic în orice fel de închinare. Nu numai ca a pazit toata rânduiala predata de cei care s-au nevoit spre o astfel de lupta, dar și el însuși a iz­vodit înca alte multe nevoințe, prin care cauta sa supuna trupul duhului. Iar ținta nu și-a greșit-o. Și într-adevar batrânul a ajuns atât de vestit în cele duhovnicești, încât adeseori mulți din mo­nahii din manas­tirile învecinate, ba chiar și din cele în­departate, veneau la el ca sa fie povațu­iți în ce privește închinarea. Cu toate ca batrânul avea o astfel de viețuire, totuși niciodata n-a trecut cu vederea studiul cu­vintelor dumne­ze­iești, nici când se culca, nici când se scula, nici când ținea în mâini lucrul sau, din care-și ago­nisea hrana. Iar daca vrei sa afli despre hrana gustata de el, îți voi spune ca un singur lucru avea el care nu se poate ține ascuns și nici nu se putea termina, anume cântarea neîntre­rupta a psalmilor și studiul neîncetat al cuvintelor sfinte.Se spune ca batrânul a fost de multe ori în­vred­nicit cu vedenii dumnezeiești, fiind ilu­mi­nat de Dumnezeu. Caci, dupa cum a spus Domnul, cei care-și curațesc trupul și sunt pururea ve­ghetori prin privirea treaza a sufletului lor vad vedeniile dum­nezeiești ale iluminarii și primesc de aici arvuna binelui ce nu se ia de la ei.Zosima zicea ca din pântecele maicii sa­le, ca sa spun așa, a fost dat în aceasta manastire; iar aici și-a îndeplinit pustni­ceasca sa cale pâna la al cincizeci și treilea an al vieții. Dupa aceasta însa, dupa spu­sele sale, a fost tulburat de gândul ca ar fi întru toate desavârșit și ca n-a avut ne­voie sa învețe ceva de la altul. Și dupa marturisirea sa gândea întru sine astfel:«Se afla, oare, vreun monah pe pamânt, care poate sa ma învețe un chip nou de pustnicie, pe care sa nu-l cunosc și nu l-am facut, sau sa fie în stare sa ma ajute cu ceva? Se gasește, oare, vreun barbat, din cei care traiesc înțelepțește în pus­tie, care sa ma întreaca în ce privește fapta și con­templația?».Pe când spunea batrânul acestea, i s-a aratat cineva și i-a spus: «Zosima, bine te-ai nevoit, atât cât era cu putința unui om, și bine ai dus la capat pustnicescul drum. De altfel, nu este ni­meni între oameni, care sa fie desavârșit. Dar lupta ce-ți sta în fața este mai mare decât cea dusa pâna acum, deși n-o cunoști. Ca sa știi însa ca sunt înca și multe alte cai spre mântuire, ieși, întoc­mai ca și A­vraam, acel vrednic de respect între pa­triarhi, din pamântul neamului tau și din casa parintelui tau și du-te la manastirea ce se afla lânga râul Iordanului».*Îndata batrânul, ascultând de porunca, a ieșit din manastirea în care monahicește din pruncie viețuise și ajungând la Ior­danul cel între râuri sfânt, a fost condus de cel ce i-a poruncit în acea manastire, în care Dumnezeu a hotarât sa fie. Batând cu mâna în poarta manastirii, i-a ieșit întru întâmpinare mai întâi monahul însarcinat cu paza porții. Portarul l-a dus la stareț. Iar el, când l-a vazut cu haina și chipul cu­vioșiei și ca-i face metania obișnuita mo­nahilor, dupa ce i-a dat binecuvântarea, l-a întrebat:«De unde vii, frate? Pentru care pricina ai venit la noi, niște sarmani calugari?».«Sa spun de unde am venit, a raspuns Zosima, nu mi-i de folos; dar pentru fo­losința am venit, Parinte! Am auzit des­pre voi slavite și vrednice de lauda lu­cruri, cu putința sa apropie sufletul de Hristos, Dumnezeul nostru».«Dumnezeu, frate, a zis catre el starețul, sin­gurul care vindeca neputința omeneas­ca, El Însuși și pe tine și pe noi ne va în­vața dum­nezeieștile Sale voi și ne va în­druma sa facem cele ce se cuvine. Omul nu poate fi de folos omului, decât numai sa ia aminte fiecare tot­deauna de sine și sa lucreze cu minte treaza ceea ce trebuie, dobândind ajutor în cele ce facem pe Dum­nezeu. Dar daca, dupa cum ai spus, dra­gostea lui Dumnezeu te-a mânat sa ne vezi pe noi, smeriți calugari, atunci ramâi cu noi, daca pentru aceasta ai venit. Iar Pas­torul cel Bun, Care Și-a dat sufletul pentru mântuirea noastra și cheama oile Lui pe nume ne va hrani pe noi toți prin ha­rul Domnului».Acestea a spus starețul catre Zosima; iar el a facut iarași metanie și a cerut bi­necuvântare; și dupa ce a raspuns: „A­min“, a ramas în acea manastire.*Zosima a vazut pe calugari stralucind în fapte și în contemplație slujind Domnu­lui. Cântarea era necontenita, privegherea tot timpul nopții, iar în mâini aveau neîn­trerupt lucrul și în gura psalmi. Cuvânt deșert nu era printre ei. Grija de lucru­rile lumești nu se afla la aceia. Veniturile ce se socotesc și se aduna în fiecare an, și grijile cu privire la viața, griji care au în vedere un câștig banesc, nici cu numele nu erau cunoscute de ei. Ci un singur lucru și cel dintâi era cel râvnit de toți, anu­me ca fiecare din ei sa fie mort cu trupul, dupa cum au și murit o data și nu mai tra­iesc pentru lume și pentru toate cele din lume. Hrana neterminata aveau cuvintele de Dumnezeu insuflate. Hraneau însa, și trupul, dar numai cu cele de trebuința, cu pâine și apa, pe cât era fiecare înflacarat de dumnezeiasca dragoste.Vazându-le pe acestea Zosima, dupa cum în­suși și-a spus, se întarea foarte mult sufle­tește, pașind înainte spre desavârșirea ce-i statea în fața și gasind împreuna-lucratori care sa lucreze în chip bun paradisul dumnezeiesc.*Dupa ce-au trecut multe zile, s-a apro­piat timpul în care s-a predat creștinilor sa se sa­vârșeasca Sfântul și Marele Post. Atunci mo­nahii se curațeau mai dinainte pentru dumne­zeiasca patima și pentru în­chinarea Învierii lui Hristos. Porțile ma­nastirii nu erau deschise nicio­­data, ci în­cuiate totdeauna pentru a face mo­nahilor netulburata nevoința pustniceasca. Nici nu era voie sa se deschida porțile, afara numai daca vreun monah ieșea pentru vreo mare tre­buința. Locul era pustiu, iar celor mai mulți dintre monahii din vecini nu numai greu de strabatut, dar și necunoscut.În manastire se pastra din vechime o rân­duiala. Socotesc ca din pricina acestei rân­duieli Dumnezeu a adus pe Zosima la acea manastire. Care este rânduiala și cum se pazea, voi spune aici.În Duminica ce s-a obișnuit sa se nu­measca întâia din saptamânile Postului Mare, se sa­vâr­șea Sfânta Liturghie ca de obicei și fiecare se împartașea cu preacuratele și de viața facatoarele Taine și mâncau puțin, dupa cum era obiceiul. Dupa aceasta se strângeau toți în biserica și fa­cându-se îndelungata rugaciune și multe me­tanii, calugarii se îmbrațișau cu sarutare unii pe alții, sarutau și pe stareț, facându-i metanie, și se rugau sa le dea binecuvântarea, care sa le fie de ajutor și de sfatuire în nevoințele ce le stateau înainte.Dupa ce se savârșeau acestea, se deschi­deau porțile manastirii și ieșeau toți din manastire cântând cu dulce voce: «Dom­nul este luminarea mea și Mântuitorul meu de cine ma voi teme? Domnul este apara­torul vieții mele, de cine ma voi înfrico­șa?» și celelalte stihuri ale psalmului. Ei lasau de multe ori un paznic sau doi paz­nici la manastire; nu ca sa pazeasca ave­rea ce se afla înauntru, caci calugarii nu aveau ceva care ar fi putut fi luat de hoți, dar ca sa nu lase biserica fara slujba dumnezeiasca.Fiecare își lua de ale mâncarii, dupa cum putea și dupa cum voia. Unul lua cu sine pâine pe ma­sura trebuinței trupului, altul, smochine; altul, finice; altul, legume us­cate muiate în apa; altul, nimic, ci numai trupul lui și rasa, cu care era îm­bracat, se hranea, de câte ori firea îl silea, cu ierbu­rile ce cresc în pustie. Și era pazita aceasta rânduiala și lege cu sfințenie de fiecare din ei, de a nu ști unul de altul, cum se în­frâneaza și pe­trece celalalt. Îndata ce tre­ceau Iordanul se des­parțeau unii de alții. Pustiul era mare și nici unul nu se întâlnea cu altul. Dar și daca unul din ei vedea din departare venind pe altul spre el, se aba­tea din drum și se ducea în alta parte. Traia pentru el și pentru Dumnezeu, cân­tând neîntre­rupt psalmi și gustând din hra­na pe care o avea la îndemâna.Petrecând astfel toate zilele postului, se întor­ceau la manastire în duminica dina­intea sar­ba­torii de viața facatoarei Învieri a Mântuitorului, duminica, pe care Biserica a primit-o sa se praz­nuiasca cu stâlpari. Atunci se întorcea fiecare având rod al os­tenelilor sale conștiința sa, care cunoștea cum a lucrat și semințele caror osteneli a adunat. Și nimeni nu întreba deloc pe ce­lalalt cum sau în ce chip a purtat lupta ce i-a stat în fața.Aceasta era rânduiala manastirii și ea se în­deplinea în chip desavârșit. Fiecare din­tre ei, când era în pustie, lupta cu sine în­suși sub în­drumarea lui Dumnezeu, fara sa caute sa placa oamenilor și nici sa arate ca se înfrâneaza. Caci cele ce se fac de dragul oamenilor și cele ce se savârșesc pentru a placea oamenilor nu se poate spune ca aduc vreun folos celui ce le sa­vârșește, ci dimpotriva mare paguba.*Atunci Zosima, potrivit obișnuitei orân­duieli a manastirii, a trecut Iordanul, du­când cu sine puține ale mân­carii pentru nevoia trupului și rasa, cu care era îmbra­cat. Canonul sau de rugaciune și-l îndepli­nea strabatând pustia; iar când tre-buința trupului o cerea, gusta ceva.Noaptea dormea întinzându-se puțin la pamânt; se bucura de puțintel somn, acolo unde îl apuca seara. Dis-de-dimineața începea din nou sa mearga, având tot­deauna locuri aspre pentru mers. Și avea dorința, dupa cum spunea, sa patrunda în adâncul pustiei, cu nadejdea sa gaseas­ca vreun parinte locuind în ea, în stare sa-l duca spre ceea ce dorea. Și își conti­nua drumul cu sârguința, ca și cum ar fi zorit spre o locuința cunoscuta și faimoasa. A mers așa cale de doua­zeci de zile. Când a venit vremea amiezii s-a oprit puțin din mers și, privind catre rasarit, și-a facut obișnuita rugaciune. Caci obișnuia la hota­râte ceasuri ale zilei sa-și întrerupa anevoiosul mers și sa se odihneasca puțin, stând în picioare, ca sa cânte psalmi și sa faca metanii. Așa își facea el rugaciunea.*Dar pe când cânta psalmi și privea la cer, cu o neîntrerupta privire, vede din colina din dreapta locului în care sta și se ruga, pe la ceasul doua­sprezece, ivindu-se o um­bra ca un trup de om. Mai întâi s-a speriat și tremura din tot trupul, banuind ca vede o nalucire diavoleasca. Dupa ce a facut semnul crucii și a dat la o parte frica, caci rugaciunea i se terminase, și-a în­tors privirile și vazu într-adevar pe cineva mergând spre mia­zazi. Vedenia era cu tru­pul gol, neagra la trup, înnegrita ca din pricina arșiței soarelui; parul capului îi era alb ca lâna, dar și acesta puțin, încât nu trecea mai jos de grumazul trupului. Când a vazut asta Zosima, s-a facut de bucurie ca o floare; și vesel de minunația priveliștii, a început sa alerge spre locul spre care se zorea și vedenia. Cu nespusa bucurie se bucura, caci în toata scurgerea acelor zile n-a putut sa vada chip ome­nesc, de animal sau de zburatoare, chip sau umbra pamânteasca, sau umbra vre­unei viețui­toare. Cauta deci sa cunoasca cine este vedenia și din ce loc, pentru ca nadajduia ca va vedea mari lucruri.Vedenia însa, când a înțeles ca Zosima vine de departe spre ea, a început sa fuga și sa alerge spre adâncul pustiei. Zosima, ca și cum și-ar fi uitat de batrânețe, ba, în­ca, neținând seama nici de oboseala dru­mului, se îndrepta zorindu-se sa ajunga pe cel ce fugea. Unul urmarea, celalalt era urmarit. Mersul lui Zosima, însa, era mai iute și, încetul cu încetul, a ajuns mai a­proape de cel ce alerga. Când s-a apropiat, încât putea sa i se auda și vocea, a început Zosima sa strige și sa dea drumul cu lacrimi la astfel de strigate:„Pentru ce fugi de mine, un batrân și un pa­catos? Așteapta-ma, robule al lui Dumnezeu, orice ai fi, pentru numele lui Dum­nezeu, pentru care locuiești în aceasta pus­tie. Așteapta-ma pe mine, neputinciosul și nevrednicul, pentru na­dejdea pe care o ai în schimbul ostenelii tale. Stai și roa­ga-te și binecuvânteaza pe batrân, pen­tru Dumnezeu, Caruia nu i-a fost scârba de ni­meni niciodata!».Pe când Zosima înlacrimat spunea aces­te cu­vinte, alergau amândoi spre un loc care avea înfațișarea unui pârâu uscat. Îmi dau cu parerea însa ca acolo n-a fost niciodata pârâu, pentru ca nu avea cum sa fie pârâu în acel loc, ci ca locul a dobândit de la natura o astfel de înfațișare.*Dupa ce-au ajuns amândoi la locul mai sus pomenit, faptura omeneasca ce fugea înaintea lui s-a coborât în vale și s-a urcat pe malul ce­lalalt. Dar Zosima, obosit și nemaiputând sa fuga, a stat pe celalalt mal al locului cu înfațișarea de pârâu. Și a adaugat lacrimi la lacrimi și plânsete la plânsete, încât tânguirile lui puteau sa ajun­ga pâna departe. Atunci aratarea trupeas­ca de pe celalalt mal a dat drumul unor astfel de cuvinte:«Parinte Zosima, pentru Domnul, iar­ta-ma, dar nu pot sa ma întorc și sa ma arat în fața ta astfel. Sunt femeie și, dupa cum vezi, goala, iar rușinea trupului meu o am neacoperita. Dar daca voiești cu tot dinadinsul sa daruiești binecu­vân­tare unei femei pacatoase, arunca-mi rasa cu care ești îmbracat, ca sa-mi ascund cu ea ne­putința femeiasca și sa ma întorc spre ti­ne și sa primesc binecuvântarile tale».Atunci cutremur și ratacire a minții a cuprins pe Zosima dupa cum spunea, când a auzit ca-l chema pe nume. Caci barbatul, fiind patrunzator la minte și preaînțelept în cele dumnezeiești, cunoș­tea ca daca acea faptura n-ar fi fost lumi­nata de harul profetic, negreșit ca nu l-ar fi chemat pe nume pe el, pe care nicio­data nu l-a vazut și despre care niciodata n-a auzit.Cu graba deci a îndeplinit ce i s-a po­runcit; și, dezbracând haina veche și rupta ce-o avea, i-a aruncat-o stând întors cu spatele. Iar ea a luat-o și și-a acoperit unele parți ale trupului, care trebuiau sa fie acoperite mai mult decât altele.Dupa aceasta se întoarse spre Zosima și-i zise: «Ce ți-a venit în minte, Parinte Zosima, de a vedea pe o femeie pacatoasa? Ce vrei sa afli de la mine sau sa vezi la mine, de nu ai pregetat sa te obosești atât de mult?».Zosima, închinându-și genunchii la pa­mânt, cerea sa fie binecuvântat dupa obi­cei, iar ei îi facea metanie. Și amândoi se mișcau spre pa­mânt, fiecare cerând sa fie binecuvântat de cela­lalt. Nimic altceva nu se putea auzi de la amândoi decât: «Bine­cuvinteaza».Dupa multa trecere de vreme, a spus fe­meia catre Zosima: „Parinte Zosima, ție ți se cuvine sa bine­cuvintezi și sa te rogi pentru mine, caci tu ești cinstit cu vrednicia preoției; tu de multe ori ai savârșit dumnezeieștile Taine“.Cuvintele acestea l-au aruncat pe Zo­sima în mai mare frica și neliniște. Batrâ­nul tremura, era plin de sudoare și suspi­na, iar glasul i se taia. Și grai cu rasu­flare greoaie și întrerupta:«Este lamurit, duhovniceasca Maica, din felul de viața chiar, ca te-ai apropiat de Dumnezeu și ca în cea mai mare parte ai murit pentru lume. Dar mult mai lamurit este harul dat ție, pentru ca m-ai chemat pe nume și m-ai numit preot, pe mine pe care niciodata nu m-ai vazut. Dar pentru ca harul nu se cunoaște din vredniciile pe care le are cineva, ci este obișnuit sa fie cunoscut din darurile sufletești, pentru aceea, pentru Domnul binecuvinteaza-ma și roaga-te pentru mine, care am nevoie de ajutorul tau».Supunându-se deci staruinței batrânu­lui, fe­meia a zis:«Binecuvântat sa fie Dumnezeu, Care se îngri­jește de mântuirea oamenilor și a su­fletelor!».Și dupa ce a zis Zosima: «Amin», s-au scu­lat amândoi din genunchi, iar femeia a zis batrânului:«Pentru care pricina, omule, ai veni la mine pacatoasa? Pentru care pricina ai venit sa vezi o femeie lipsita de orice vir­tute? Afara numai daca harul Sfântului Duh nu te-a calauzit sa înde­pli­nești cu timpul vreo slujba de trebuința trupului meu. Spune-mi cum viețuiesc creștinii as­tazi? Cum cârmuiesc împarații? Cum este pastrata Biserica?».«În puține cuvinte, maica, a spus Zo­sima catre ea, prin rugaciunile tale cuvi­oase, Hristos a daruit tuturor pace sta­tornica. Dar primește rugaciunea nevred­nica a batrânului și roaga-te pentru toata lumea și pentru mine pacatosul, pentru ca sa nu-mi fie fara rod întinderea pus­tiului acestuia».«ție ți se cuvine, Parinte Zosima, i-a ras­puns ea, sa te rogi pentru mine și pentru toți, caci dupa cum ai spus, ai vrednicia preoțeasca și spre aceasta ai fost rânduit. Dar pentru ca datori sun­tem sa facem as­cultare, voi îndeplini cu draga inima porunca».Dupa ce a spus acestea, s-a întors catre rasarit și, ridicându-și ochii în sus și înalțându-și mâi­nile, a început sa se roage în șoapta. Glasul ei nu se auzea lamurit, așa ca Zosima n-a putut sa în­țeleaga nimic din rugaciunea ei. El statea, dupa cum spunea, cu privirile aplecate la pamânt, tre­murând, fara sa rosteasca ceva. Zosima s-a jurat, luând pe Dumnezeu martor de cele spuse, ca ridicându-și puțin ochii de la pamânt, a vazut-o în timpul rugaciunii ei înalțata cu un cot de la pamânt, încât se ruga stând în vazduh. Când a vazut a­ceasta l-a cuprins mai mare frica și puter­nica neliniște; nu îndraznea sa rosteasca ceva, ci spunea numai în el însuși: «Doam­ne miluiește!». În timp ce batrânul sta la pamânt, un gând de sminteala i-a trecut prin minte. Oare, nu cumva este un duh rau și se face ca se roaga?Dupa ce femeia și-a terminat rugaciunea s-a întors, a ridicat pe calugar și a zis:„Pentru ce, parinte, te tulbura gândurile și te smintești cu privire la mine, ca sunt duh și ca ma prefac ca ma rog? Fii de­plin încredințat, omule, ca femeie paca­toasa sunt și am fost de altfel în­tarita cu Sfântul Botez. Nu sunt duh, ci pamânt și țarana și, într-un cuvânt, trup care n-a gândit nimic duhovnicesc“.Spunând acestea și-a pecetluit cu sem­nul crucii fruntea, ochii, buzele și pieptul, zicând astfel:„Dumnezeu, Parinte Zosima, sa ne izba­veasca de cel rau și de lanțurile lui, caci mare este puterea diavolului împotriva noastra“.Când batrânul a auzit și a vazut acestea, s-a aruncat la pamânt și a cuprins cu mâi­nile picioa­rele ei, spunând cu lacrimi: Te jur, în numele lui Hristos, Dumne­zeul nostru, Care S-a nascut din Fecioara, pentru Care goliciunea aceasta o porți, pentru Care ți-ai istovit trupul acesta, sa nu as­cunzi nimic robului tau, cine ești, de unde, de când și în ce chip ai locuit în pus­tia aceasta? Nimic sa nu ascunzi din fap­tele tale, ci pe toate sa le dezvalui, ca sa faci cunoscuta slava lui Dumnezeu. Caci dupa cum este scris, ce folos are în­țe­lepciunea ascunsa și comoara îngropat­a? Spune-mi toate, pentru Domnul. Nu mi le vei spune pentru lauda sau pentru fala, ci ca sa ma încunoștiințezi pe mine, pacatosul și nevred­nicul. Cred în Dum­nezeu pentru Care traiești și ai viețuit, ca pentru aceasta am fost calauzit în pustiul acesta, ca Domnul sa faca fap­tele tale cu­noscute. Nu este în puterea noastra a ne împo­trivi judecaților lui Dumnezeu. Caci daca n-ar fi fost bine placut lui Hristos Dumnezeul nostru ca sa fii cunoscuta de mine, și sa se știe cum te nevoiești, n-ar fi îngaduit sa fii vazuta de cineva și nici pe mine nu m-ar fi întarit sa merg atâta cale, pe mine care niciodata n-am voit și nici n-am putut sa ies din chilia mea“.Dupa ce Parintele Zosima a spus aces­tea, și mai multe altele, femeia l-a ridicat de la pamânt și i-a spus: „Ma rușinez, parintele meu, sa-ți spun rușinea faptelor mele. Iarta-ma, pentru Domnul. Dar de vreme ce ai vazut trupul meu gol, atunci sa-ți dezgolesc și faptele mele, ca sa cunoști de câta rușine și neru­șinare este plin sufletul meu. Nu din pri­cina de a nu ma lauda, dupa cum socoteai, n-am voit sa-ți istorisesc faptele mele, caci cu ce am a ma lauda eu, care am fost vas ales al diavolului? Știu însa ca, daca voi începe sa-mi povestesc viața, vei fu­gi de mine, cum fuge cineva de șarpe și nu vei suferi sa auzi cu urechile faptele nebune savârșite de mine. ți le spun, fara sa las ceva deoparte. Dar mai întâi, te jur, sa nu încetezi de a te ruga pentru mine, ca sa gasesc mila în ziua judecații“.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 605

Id: 39408

Data: Apr 2, 2014

Imagine: