Sfintii Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai crestinismului prac­tic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iata de ce se numesc luceferii crestinatatii permanent aprinsi în candelele adevaratei credinte crestine. Ei sînt coloana nesfârsita a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viata lor în Hristos si sacrificiul neprecupetit pentru salvarea omului din ghearele nedreptatii.„Toata firea omeneasca au covîrsit-o cei trei cu darurile lor cele multe si mari . . .” (Icosul zilei)Creatorul a facut pe om din pamînt, dar în partea spirituala i-a plantat toate predispozitiile, fiind creat dupa „chipul lui Dumnezeu" (Facere I, 27). Pentru faptul ca acest chip a fost cautat de diavol, Mântuitorul Hristos îmbraca firea noastra pentru a ne readuce la sânul Tatalui ca fii ai harului si adevarului. La început lumea nu a putut întelege pe Mântuitorul (Ioan I, 1—8), dar ucenicii, martorii oculari ai cerescului Învatator — au propovaduit Sfânta Evanghelie la toata faptura, conform îndemnului Sau (Matei XXVIII, 19-20). Unii de alte convingeri reli­gioase si filozofice au acceptat pe Hristos ca pe un reformator religios sau ca pe un mare întelept al Orientului. Altii, înclinati spre speculatie si adepti ai unor mari cugetatori ca Platon, Aristotel au cautat sa puna în corespondenta Revelatia sau sa caute identitati în învatatura Evangheliei. Asa se prezenta lumea crestina si necrestina în secolul al IV-lea cînd au aparut în Biserica trei luceferi ai dreptei credinte: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul si Sfântul Ioan Gura de Aur.Fiecare dintre acesti trei sfinti ierarhi este sarbatorit de Biserica noastra dreptmaritoare, la nastere si la trecerea catre Domnul, iar la 30 ianuarie — Praznicul Sfintilor Trei Ierarhi a fost fixat în secolul al XI-lea pentru a raspunde evlaviei si deosebitei cinstiri ce li se aducea din partea tuturor credinciosilor.Sfântul Vasile cel Mare s-a nascut la 330 în orasul Cezareea Capadociei dintr-o familie culta si numeroasa (10 frati). Tatal sau era retor în oras. Mama sa se numea Emilia, o femeie cu un fond sufletesc bun, pla­madit într-o arzatoare credinta. Parintii sai erau printre cei mai bogati ai locului.Dupa o educatie serioasa în familie, copilul Vasile termina scoala în cetatea Cezareea apoi urmeaza la Constantinopol si îsi desavîrseste studiile retorice si filozofice la Atena. Aici leaga o prietenie trainica si sincera cu Grigorie de Nazianz. Vasile, un student sârguincios înclinat spre oratorie, dar si spre stiin­tele exacte, frecventeaza cursurile, pe lânga cele de drept si pe cele de matematici, astronomie si medicinei.Iata-l pe tânarul Vasile, cu un fizic firav, cu ochii patrunzatori si permanent calculat, predând arta vorbirii; iar în timpul liber se ocupa cu muzica, istoria, literatura si artele.Primise botezul, dar timpul chemarii la apostolat nu sosise. Pe alta cale, nobila sa mama si mai ales sora lui Macrina cautau sa-l convinga, cu viata lor sfânta în Hristos, ca sa puna toata capacitatea lui intelectuala si morala în nesfîrsita dragoste a crestinismului. Era la rascruce. Epoca sclavagista ajunsese apogeu, iar tânarul profesor paraseste catedra de retorica, împarte averea sa celor lipsiti; dragostea sa pentru Domnul Iisus creste mereu prin faptele milei crestine. Era într-o permanenta tulburare sufleteasca. În aceasta stare pleaca sa viziteze Egiptul, Mesopotamia, Siria cu monumentele lor si Palestina cu mormîntul lui Hristos. Aici îi este dat sa vada monahi cu fete supte de asceza, dar bogati în traire spirituala, oameni modesti, dar care impresioneaza prin viata lor si conving prin trairea si pregatirea lor.Golul din suflet se completeaza. Se hotaraste sa introduca în locul de nastere monahismul, dându-i regulile necesare, valabile pâna astazi. Este hirotonit diacon, preot si episcop (370). Începe o vie activitate îm­potriva ereziilor (Eunomiu - Arie), aparând învatatura crestina. În acest scop alcatuieste Liturghia (care-i poarta numele). Practic, salveaza de la foamete cu propria avere, populatia orasului. Din veniturile sale construieste spitale (Vasiliadele), pentru întâia oara în istorie; el saruta ranile bolnavilor pentru a le mentine moralul. Construieste case pentru reedu­carea fetelor, azile pentru batrâni, elibereaza sclavii. Figura sa impuna­toare, prestanta sa stiintifica, autoritatea sa morala si mai ales energia sa i-au adus faima, fiind numit, înca din viata, cel Mare. Purta corespondenta si ajuta pe toti studentii si elevii silitori, tinea legatura cu fostii sai pro­fesori si educatori, purtându-le pretioasa recunostinta.Trimite în misiune la stramosii nostri încercati dascali crestini, iubind pe sciti si goti, considerându-i „fulgerele danubiene”. Împaratul Valens (364—378) a dorit sa-l înlature din scaun, dar si-a dat seama ca personali­tatea sa întruneste toate cerintele unei mari figuri istorice.A fost prieten cu Teotim de Tomis si ruda cu Iuliu Soranus mai marele cetatii Tomis. Este purtatorul de grija al Sf. Sava de la Buzau (+ 372).Munca permanenta a Sfântului în toate ramurile de activitate, „noap­tea scria si citea, ziua propovaduia si traia Sfânta Evanghelie”, a început a epuiza fortele fizice parasind lumea aceasta de tânar. Avea numai 49 de ani, încununati de cinste, demnitate si slava nepieritoare. Ultimele cuvinte ale sale au fost: „în adevar am trait, în sinceritate am umblat, din convingere am vorbit, din dragoste pentru Hristos si semenul Lui, omul, închid ochii în liniste si pace, numai Tu stii, Doamne, unde merge sufletul meu.” La mormânt a fost condus de toti aceia carora le-a facut bine si i-a învatat adevarata credinta, dar era însotit si de mozaici si de filozofi vechi, oameni de stiinta si de arta ai timpului. Lânga trupul sau neînsufletit statea îndoliat si cu lacrimi scânteietoare cel mai devotat prieten al sau, Sfântul Grigorie de Nazianz, care îi tine o cuvântare de adio impresionanta. De atunci si pâna astazi, adevaratii crestini îl cins­tesc în rugaciune si prin viata lor.Sfântul Grigore de Nazianz, al doilea sarbatorit de astazi, se naste la 330. În familie are o copilarie fericita si o educatie superioara mai ales din partea mamei, Nona. Dupa ce învata cu parintii si apoi la scoala, merge spre desavârsirea studiilor la Cezareea Capadociei. Avea un temperament melancolic, o gândire spontana si ascutita, dar si un fin talent poetic. Urmeaza scoli superioare la Cezareea Palestinei, la Alexan­dria Egiptului si Atena „cea de aur", cum o numeste el, unde are ca profesori pe Himeriu si Proheresiu. Ramâne încântat de comorile de cul­tura ale lumii, vizintându-Ie si comparându-le riguros.Revine în familie. Îsi da seama ca învatatura crestina nu-i o specu­latie a mintii omului, ci este viata însasi la gradul cel mai înalt, asa cum cere Evanghelia mântuirii, pentru ca Domnul Iisus a venit „ca omul sa aiba viata si mai mult chiar . . .” (Ioan X, 10). Plecând de la cultura omenirii, studiind si învatatura crestina si convingându-se, primeste bote­zul. Este hirotonit diacon, preot si apoi episcop de Sazima, împotriva vointei lui. Ajunge apoi pe scaunul patriarhal al Constantinopolului, unde începe munca de explicare a învataturii crestine, reusind sa statorniceasca în suflete credinta cea adevarata. Este recunoscut prin acele cinci cuvântari despre Sfânta Treime, care i-au si adus titlul de Teologul, sau cuvân­tatorul de Dumnezeu. Gândirea sa teologica a fixat Marturisirea de cre­dinta — partea a II- a la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381).Şi el, ca si Sfântul Vasile, trimite misionari la stramosii nostri pentru a face fata popoarelor migratoare care treceau prin foc si sabie terito­riile cucerite.În luptele interne, Sfântul Grigorie se izoleaza, retragându-se în localitatea de nastere, cedând scaunul episcopal fara nici o rezerva, în sufletul sau clocotea arta poeziei si a dragostei pentru Hristos. Ne-au ramas de la Sfântul Grigorie peste 18.000 de versuri, în care cugetarea sa nu-i o filozofie abstracta, ci framântarea profunda a mintii si inimii sale. Tratatul sau Despre preotie este icoana sufletului sau si conceptia sa despre slujirea la altar. Preotului i se cere chemare de sus, o prega­tire morala si duhovniceasca deasupra oricarei critici, stralucind ca model pentru toti cei care privesc la preoti, apoi, o aleasa pregatire umanista si teologica, pentru ca el spre deosebire de toate preocuparile si fata de toti oamenii — sfatuieste spre bine si dezleaga greselile credin­ciosilor de diferite vârste, cu diferite grade de cultura, de diverse tem­peramente.Din viata, Sfântul era numit mintea desavârsita cu ajutorul Sfintei Evanghelii, sufletul cu chemarea lui Pavel si inima calda a apostolului iubirii si sabia arhanghelului împotriva ereticilor si falsificatorilor credintei.Sfântul Grigorie Teologul moare la vârsta de 60 de ani, încheindu-si viata în plina activitate poetica. Lasa, prin testament, toata averea sa spre folosul credinciosilor. Asa a plecat din aceasta lume profundul gânditor al teologiei rasaritene.Funia de aur a teologiei Şcolii Capadociene se împleteste trainic cu Sfântul Ioan Gura de Aur, cel mai stralucit vorbitor al Bisericii, dar si cel mai sever biciuitor al falsului credincios.Sfântul Ioan Gura de Aur se naste la 13 noiembrie 354, dintr-o familie foarte bogata. Tatal sau era dregator militar si om de încredere al curtii imperiale. Mama sa Antuza ramâne vaduva la vârsta de 20 de ani, crescând pe fiul ei, Ioan, în cea mai mare curatenie sufleteasca. Dupa pierderea sotului ei, Antuza se purta numai îndoliata si cu ochii plini de lacrimi. Tânarul ei fiu, la început, nu-i întelegea durerea, si ca orice tânar n-a dat importanta Evangheliei. Educatia clasica (filozofia si oratoria) a primit-o de la vestitul profesor Libaniu si filozoful Andragatiu. De pe bancile universitare, îndrageste oratoria si logica. Demostene si Socrate, Platon si Aristotel erau preferatii lui. Începe sa profe­seze oratoria, vorbind admirabil. Profesorul Libaniu doreste sa-i lase locul lui, dar el refuza. O situatie neprevazuta îl orienteaza altfel: cugeta zile întregi asupra filozofiei faptei: crestinismul. Pentru el, Hristos devine centrul preocuparilor, sfintii sunt exemple de urmat, Apostolii mari trai­tori, care au schimbat fata lumii vechi, crestinii niste oameni deosebiti. El se boteaza în anul 372 la staruinta mamei sale, Antuza; astfel Ioan, prin botez, ridica piatra neagra de pe inima propriei sale mame.În floarea vârstei este chemat spre preotie, dar fuge scriind cel mai cutremurator tratat despre misiunea sfânta. La doi ani dupa botez îsi pierde mama. El vede în aceasta o chemare catre cele sfinte. Paraseste Antiohia si face asceza în pesterile muntilor, însusindu-si învatatura cres­tina, traind sfaturile Evangheliei si delectându-si ochii cu frumusetile naturii. Fiind de o energie rar întâlnita si avînd o fire vioaie nu se multumea cu vuietul muntilor si fosnetul padurilor, cu sopotul dulce al izvoarelor în care soarele îsi scalda razele, ci dorea sa vada pe însusi Hristos realizat în credincios, pentru care s-a si întrupat.Înflacaratul Ioan trece prin treptele ierarhiei pâna la scaunul Constantinopolului, unde la anul 397 ajunge arhiepiscop. Începe o activitate predicatoriala unica în istoria crestinismului. Combate luxul si lacomia, bogatia si desfrâul, intrând în conflict cu împarateasa Eudoxia. Trimite misionari în partile pamântului nostru stramosesc. Din Scitia Minor (Dobrogea) vine la Constantinopol Ioan Casian, pe care Sfântul Ioan îl hirotonește diacon (404). Dupa aceasta, Ioan Casian este trimis la Roma, ca misionar, unde înfiinteaza în Marsilia primele comunitati monahale, fapt care bucura mult pe traitorul monah Gura de Aur, ajuns arhiepiscop.Din cauza lingusirilor de la curtea imperiala, Sfântul Ioan Gura de Aur este înlaturat. Printre cei care-si ridica glasul împotriva acestei nelegiuiri se afla si Teotim I de Tomis, prieten cu Sfântul Ioan, care îl mustra pe Epifaniu, considerându-l Iuda. Constantinopolul era în fierbere, toti asteptau deznodamântul fatal, dar de frica unei rascoale populare, conducerea imperiului recheama în scaunul patriarhal pe Ioan. Aceasta a fost prima victorie a credinciosilor asupra raufacatorilor marelui ierarh. Sfântul Ioan alcatuieste Liturghia care-i poarta numele si rugaciuni mis­tuitoare mai ales la primirea Sfintei împartasanii.Dusmanii tes noi intrigi. Ioan este dus în exil la Cucuz, în Armenia Mica. Pe drum a fost supus, din porunca matroanelor, la un tratament inuman. Gama suferintelor ne este cunoscuta din scrisorile sale. Pentru a-i pierde ochii, era tinut cu vederea în razele arzatoare ale soarelui marin. Gol si cu capul descoperit capata insolatie si e cuprins de friguri. Este apoi lasat sa fie jefuit si batut de tâlhari. Soldatii îl bruscheaza, cade în genunchi si este lovit fara mila. Suferind de foame si de sete, abia-si duce zilele. Organismul nu mai rezista. Cere permisiunea sa mearga la o capela, este chemat preotul cu Sfânta Împartasanie. Dupa primirea Sfântului Trup si Dumnezeiescului Sânge ridica fruntea spre cer rostind: „Mor în liniste pentru credinta în Hristos, pentru cinste si dreptate. Slava lui Dumnezeu pentru toate”. Asa s-au scurs zilele celui mai mare vorbitor crestin si ierarh de o modestie uimitoare (14 septembrie 407).Dupa 30 de ani (438), împaratul Teodosie aduce ramasitele pamântesti ale Sfântului (27 ianuarie), depunându-le în biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, fiind înconjurate de rugaciunile calde si sincere ale acelora carora le fusese conducator sufletesc.Pe pamântul nostru strabun, acesti trei ierarhi au fost cinstiti înca de la început. Asa cum am aratat, ierarhii si clericii tinuturilor dobro­gene le-au luat apararea si i-au cinstit ca mari aparatori ai dreptei credinte. Întâistatatorul scaunului mitropolitan al Ţarii Românesti se pomeneste înca de la obtinerea autonomiei (1885) ca loctiitorul Cezareei Capadociei. Ce cinste mai mare pentru credinciosii, ierarhii și clericii ortodocsi români ar fi decât aceasta, ca mostenesc titulatura scaunului, unde acum saisprezece secole era Sfântul Vasile cel Mare.Sfintii Trei Ierarhi sunt cei mai mari tâlcuitori ai cuvintelor Sfin­telor Scripturi. Ei au lasat o uriasa opera de elita a literaturii patristice. Ei sunt dascalii teologilor, florile gândirii crestine din veacul de aur al Bisericii, biciuitorii societatii sclavagiste, întemeietorii pedagogiei cres­tine si filocaliei.Sfintii Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai crestinismului prac­tic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iata de ce se numesc luceferii crestinatatii permanent aprinsi în candelele adevaratei credinte crestine. Ei sunt coloana nesfârsita a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viata lor în Hristos si sacrificiul neprecupetit pentru salvarea omului din ghearele nedreptatii. Orânduirea de atunci încuraja îmbogatirea unora prin munca bruta a sclavilor. Pentru aceasta Sfintii Trei Ierarhi sunt comparati cu biciul cel întreit - împletit al lui Dumnezeu împotriva exploatarii.Cultura lor aleasa si multilaterala este îndemn pentru cercetare. Viata desavârsita a lor este exemplu viu si usor de urmat.Asadar, o Parinti de trei ori fericiti, nu încetati a va ruga pururea lui Hristos si Maicii Sale, pentru cei ce savârsesc cu credinta si cu dra­goste, cu evlavie și sinceritate a voastra pomenire. Rugam-va de scoateti pe cei rai din îndoieli, și ne scapati pe toti de chinurile iadului, ca la Judecata de apoi sa auzim cu bucurie glasul Domnului nostru Iisus Hristos!„Veniti binecuvântatii Tatalui Meu de mosteniti împaratia gatita voua înca de la întemeierea lumii . . .” (Matei XXV. 34). Amin!Sursa text: Diac. P. I. David, „Cauta și vei afla - predici”

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1565

Id: 37795

Data: Jan 30, 2014

Imagine: