Sfantul Banatului

Biserica praznuieste la 15 septembrie pe Sfantul Iosif cel Nou de la Partos, Mitropolitul Timisoarei, moment ce ne ofera posibilitatea de a restitui cateva repere din viata acestui sfant al Banatului si despre viata monahala din Banat, extrase dintr-un interviu cu Inaltpreasfintitul Parinte dr. Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timisoarei si Mitropolitul Banatului.In galeria ierarhilor de seama ai Banatului se remarca figura Sfantului Iosif cel Nou de la Partos, plina de lumina Duhului Sfant si care a fost mitropolitul Timisoarei si a tot Banatul, podoaba ierarhilor, izbavirea credinciosilor si lauda prea frumoasa a Timisoarei, cum este amintit in acatistul inchinat lui. Figura Sfantului Iosif predomina monahismul banatean inca din secolul al XVII-lea, reprezentand pentru credinciosii banateni idealul sfinteniei locale. Sfantul Banatului s-a nascut in partea de sud a Dunarii, din parinti crestini. La varsta de 15 ani s-a retras din viata lumeasca si a intrat in monahism, mai tarziu stabilindu-se la Sfantul Munte Athos, un loc cu totul deosebit pentru Ortodoxia noastra, cu multe manastiri si calugari. Aici sfantul, in lume numit Iacov, a vietuit ani indelungati silindu-se intru cele ale desavarsirii. In aceasta perioada, neavand un ierarh al lor, crestinii din partile Banatului si-au indreptat gandul spre acest calugar de la Sfantul Munte. O delegatie de credinciosi din partile Banatului s-a dus la Muntele Athos si a cerut acestui calugar binecuvantat de Dumnezeu, Iosif, sa vina in partile noastre de tara si sa le fie pastor credinciosilor de aici. Astfel, Sfantul Iosif a pastorit ca ierarh al Banatului trei ani, din 1650 si pana in 1653. Simtindu-se neputincios, din cauza anilor si a varstei, s-a retras la Manastirea Partos, unde a mai trait trei ani, apoi s-a dus la Domnul. Acesta este sfantul pe care noi il cinstim in aceste zile. El s-a remarcat prin faptul ca a dus o viata curata si bineplacuta Domnului, iar cand a fost ierarh in Timisoara a facut bine la toti cei care au avut nevoie de sprijin material si spiritual. Aceste doua mari calitati le-a avut cel care a devenit sfantul nostru al Banatului, dorinta de viata curata si vointa de a face numai bine semenilor sai, a precizat Inaltpreasfintitul Nicolae Corneanu.Viata sfantului este plina de minuni pe care acesta, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, le-a savarsit asupra celor aflati in neputinte si nevoi. De amintit este minunea pe care sfantul a facut-o pentru orasul Timisoara, cand un incendiu a cuprins o mare parte a localitatii de atunci. Izbucnind acel mare incendiu, Sfantul Iosif s-a rugat Bunului Dumnezeu sa ajute a fi stins. Atunci s-a pornit o ploaie mare care a stins focul, iar multi oameni au fost salvati de flacarile nimicitoare. Exemplul pe care Sfantul Iosif cel Nou de la Partos ni l-a lasat este vrednic de urmat si e bine ca si noi sa ne straduim sa ducem o viata curata si sa ne ferim de orice pacat. Poate ca nu ne vom retrage toti ca el la o manastire sau la Muntele Athos, dar putem sa ducem o viata curata oriunde am fi pe acest pamant, traind intru virtutile pe care ni le-a recomandat Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Iar cea dintai virtute si cea mai mare este a avea dragoste fata de Dumnezeu si fata de semenii nostri. Doar asa putem sa fim incredintati ca implinim voia Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, a mai specificat Inaltpreasfintia Sa.Viata monahala in BanatRomanii din Banat au fost supusi schimbarilor si ororilor razboaielor, locurile acestea fiind nu de putine ori teatrul unor scene de lupta, precum cele intre otomani si habsburgi, care au avut consecinte nefaste asupra locuitorilor si au creat multe greutati Bisericii de aici. In Banat nu avem multe manastiri, chiar obisnuim sa spunem ca in Ardeal si Banat numarul acestor asezaminte monahale sunt putine si punem aceasta pe socoteala unor imprejurari istorice. Legam acest fapt de perioada de dupa 1700, cand habsburgii doreau sa atraga la catolicism pe toti romanii, oferindu-le acestora drepturi politice, sociale si culturale. Realitatea a fost ca dupa 1700 acestia au gasit in manastiri focare de rezistenta, care au aparat credinta ortodoxa, motiv pentru care au fost distruse. Tot in aceasta perioada, Biserica Ortodoxa Romana a fost pusa sub administratia Bisericii sarbe. Asa a fost politica Imperiului Habsburgic si in felul acesta zeci de manastiri banatene, spun documentele, au disparut. Ulterior, cand a existat posibilitatea refacerii manastirilor, procesul de reorganizare a vietii monahale a mers foarte greu. Chiar si in ultimii zeci de ani, in ciuda faptului ca am trecut prin dificultatile perioadei comuniste, manastirile au reinceput sa se reorganizeze, cum este cazul Manastirii Timiseni, infiintata in 1946. Intre anii 1958 si 1960, asezamantul monahal a fost desfiintat si a devenit sediul unei gospodarii agricole, iar vietuitorii ei au fost obligati sa-l paraseasca. Cand am avut posibilitatea am refacut si am dezvoltat complexul monahal mai mult decat ceea ce a fost inainte, dovada si starea foarte buna de azi a manastirii. In anul 1994, Arhiepiscopia Timisoarei s-a divizat si a fost reinfiintata Episcopia Caransebesului, unde exista manastirile Vasiova, Calugara, schiturile de pe Muntele Mic, Semenic, Piatra Scrisa, Bogaltin s.a. In Arhiepiscopia Timisoarei amintim pe langa Manastirea Timiseni si manastirile Izvorul Miron (Romanesti), Saraca, Partos, precum si cele mai noi: Cebza, Petroasa, Morisena, Fardea, Dobresti, a mai aratat Inaltpreasfintitul Parinte Nicolae. Fuga de lume, dar nu de lumea oamenilorDupa Revolutia din 1989, foarte multi tineri, dornici de cunoasterea lui Dumnezeu si de a trai autentic valorile crestinismului ortodox, se retrag in manastiri. Calitatea vietuitorilor manastirilor creste, multi tineri intelectuali aleg a se retrage din lume, pentru a-l gasi in linistea chiliei pe Dumnezeu. La prima vedere pare curios ca sa existe oameni, barbati si femei, care sa paraseasca viata obisnuita, viata de societate si sa se retraga in singuratate. Acest fenomen nu este doar in religia crestina, ci el se regaseste si in alte religii, precum in budism, hinduism, islamism s.a. unde exista calugari si manastiri. In lumea credintei sentimentul religios este o constanta. Imi vine in minte filozoful Voltaire, care mai multi ani din viata s-a exprimat ca fiind necredincios. Insa ramane de discutat acest ateism al lui. El spunea ca necredinta este un fel de neputinta a omului. Omul normal este un om credincios, dar printre credinciosi sunt unii oameni mai zelosi, oameni cu un ideal religios mai pronuntat si care simt nevoia unei slujiri deosebite, a unei daruiri desavarsite fata de Dumnezeu, asa dupa cum arata Mircea Eliade in cartea «Nostalgia Originilor», unde vorbeste despre nostalgia omului credincios dupa desavarsire. Deci, observam ca exista credinciosi care simt nevoia sa se daruiasca in intregime lui Dumnezeu. Şi acest ideal al slujirii lui Dumnezeu unii oameni il simt mai puternic. Apropierea de Dumnezeu se realizeaza prin lupta impotriva pacatului, iar oamenii si-au dat seama ca pot realiza mai bine acest deziderat in singuratate. De aceea s-a si spus ca una din caracteristicile monahismului este fuga de lume, dar nu de lumea oamenilor, ci de lumea pacatului, a marturisit Inaltpreasfintitul Nicolae.Modul autentic de inchinare lui HristosMonahismul este oastea Bisericii, ostasii care isi dau viata pentru Hristos zi de zi prin tot ceea ce fac si gandesc. Daca in primele secole ale crestinismului aveam martiriul sangelui, azi spunem ca monahismul este tot un martiriu, pentru ca monahul lupta cu omorarea propriilor patimi. Şi pentru nevoitorul care isi ia in serios mantuirea, viata duhovniceasca chiar este o lupta pe viata si pe moarte. Este foarte curios ca in crestinism, monahismul a aparut mult mai tarziu, din jumatatea a doua a veacului al III-lea, dupa anul 250. In tot acest interval de timp crestinismul a existat fara calugari. In primele veacuri crestine, orice credincios avea inca foarte vie amintirea persoanei Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Crestinii asteptau venirea a doua a lui Hristos pe pamant. De aceea traiau intr-o asteptare foarte virtuoasa. Ştiind ca Iisus va veni foarte curand, crestinii duceau o viata curata, cat se poate mai departe de orice fel de pacat. Şi fiecare crestin ce dorea sa se daruiasca desavarsit lui Hristos o putea face expunandu-se la sacrificiul total. Era perioada persecutiilor contra crestinilor, cand oricine marturisea ca Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevarat, era condamnat la moarte. In aceasta ambianta de asteptare a lui Hristos nu s-a simtit nevoia unei alte forme de a te desavarsi, de a te curati de pacate si a urma lui Hristos. Cu timpul crestinii si-au dat seama ca a doua venire nu va avea loc imediat. Viata crestina a dobandit un temei mai organizat, crestinismul devine o religie licita in Imperiul Roman, multi adera la noua credinta in masa, iar calitatea vietii crestine scade. De aceea s-a simtit nevoia trairii desavarsite in Duhul Sfant, iar unii crestini s-au deosebit in acest fel de marea masa, recuperand modul autentic de inchinare lui Hristos. Primii crestini, ca si cei de azi, doreau sa fuga de lumea pacatului si sa duca o viata desavarsita. Viata societatii in primele veacuri crestine reprezenta viata societatii romane aflata in disolutie. A trai pe vremea aceea in societate insemna a trai intr-o viata unde te pandeau foarte multe tentatii spre pacat. Asa ca cei care doreau o viata desavarsita s-au retras in pustie. Aici s-au organizat primele comunitati monahale si primele manastiri crestine. Este o virtute a calugarilor si calugaritelor pentru ca au aceasta forta sufleteasca de a parasi viata obisnuita, cu comoditatile ei si de a imbratisa un alt mod de a trai realitatea lui Dumnezeu. Barbatul si femeia care renunta la viata obisnuita si imbratiseaza viata monahala cred ca merita toata atentia si pretuirea. E vorba de oameni cu o mare forta sufleteasca, ce pot sa paraseasca viata obisnuita si sa se retraga in singuratate si sa-si daruiasca existenta lor urmarii lui Hristos prin asumarea celor trei voturi monahale: al saraciei - intr-o lume ahtiata dupa bogatii de tot felul -, al fecioriei, pentru ca lumea este inclinata spre placeri fizice, chiar anormale, si votul ascultarii, intrucat traim intr-o lume care nu mai asculta de nimeni si de nimic. De aceea calugarii pot fi un model pentru noi si este de folos sa-i apreciem. Acesta cred poate constitui si in viata noastra, a celor care nu ne retragem in singuratate, un exemplu bun de urmat, a mai precizat Inaltpreasfintia Sa dr. Nicolae Corneau, Mitropolitul Banatului.(Articol publicat in Ziarul Lumina din 14 septembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 433

Id: 33804

Data: Sep 14, 2013

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar