Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Româna comemoreaza sapte ani de la trecerea la cele vesnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmeaza va prezentam un articol publicat la 7 februarie 2014, semnat de Steluta Popescu-Coban, intitulat O floare dintr-un buchet de amintiri:Daca o calimara cu stilou si un ceas desteptator ar putea grai fiorul modestei lor prezente pe o masuta de scris, cu siguranta ar marturisi ca fiecare dintre ele poarta ascunsa o taina, o marturisire, un simbol, un îndemn, o ascultare. Lucrusoare dragi, primite în dar de la Preafericitul Teoctist, modeste la înfatisare, dar adânci în vederea patrunzatoare a Parintelui Patriarh, peste care patina timpului nu avea sa se aseze si întelesul nu aveau sa si-l piarda. Cu ochii mintii revad nemarginita iubire si neuitare a Parintelui Patriarh Teoctist, povestind în întâlniri de familie despre trecut, despre parinti, despre prieteni, despre învatatorul din sat, caruia i-a purtat o recunostinta vie, si despre satul natal adapostit între colinele blânde ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti. Dar oare sa fie numai aceste amintiri, prinse în buchetul personalitatii sale, care sa ne fi coplesit viata, cu via sa prezenta? Am putea spune noi, vlastare ale unei familii atât de numeroase, la câte gesturi ale Parintelui Patriarh, de puternica amintire a parintilor patristici, am fost martori, opriti fiind de a le povesti si celor din jur, prin delicata sa smerenie? Chipul sau inconfundabil, luminat si plin de har si bucurie sfânta, însemna pentru noi o fereastra deschisa spre cer, ce purta parca un singur nume: Curaj. Rasfoind file din volumul „Urme în eternitate, Mitopolitul Teoctist al Moldovei si Sucevei“, aparut la trei ani de la plecarea sa, un cuvânt scris al parintelui protos. Iustin Neagu despre Parintele Patriarh, îmi pare cel mai apropiat de buchetul prezentei sale: „Personalitatea inconfundabila a Preafericirii Sale cuprindea simfonic, armonios, ceea ce numai sfintii mari reusesc: iubirea si dreptatea, exigenta si îngaduinta, blândetea si corectitudinea, punctualitatea si simplitatea, intransigenta intelectuala si popularitatea, prezente în viata sa de toate zilele, în studiile si scrierile sale“.Într-o întâlnire de familie, la sarbatoarea Bunei Vestiri, aveam sa ne asezam în jurul mesei Parintelui Patriarh Teoctist cu bucuria de copii. Fuseseram invitati în chiar dimineata aceea, eu însa lucram si se anunta înca de dimineata o dupa-amiaza foarte dificila. Când a sunat telefonul si am auzit glasul Preafericirii Sale, aproape m-am blocat, întelegând dificultatea plecarii mele de la serviciu. As fi facut orice îmi statea cu putinta sa pot lipsi câteva ceasuri pentru a raspunde invitatiei. Parea aproape imposibil sa ma învoiesc, iar dupa-amiaza se anunta foarte încarcata... În glasul meu se simtea, cred, o adânca parere de rau. Avea sa îmi spuna, ceea ce Parintele Patriarh de obicei nu rostea, un cuvânt ce parca insista sa fim prezenti la acel praznic: „Noi va asteptam daca puteti veni, si totul va fi bine“. Atunci, spre sfârsitul acelei mese de familie, aveam sa îl întreb o problema copilaroasa poate, dar care la vremea aceea îmi aducea multe framântari sufletesti, si anume, cum sa reusim sa dobândim o tinuta profesionala cât mai înalta la locul unde viata ne cheama si în acelasi timp sa fim crestini autentici, sa traim cu inima si cu gândul realitatea prezenta, cu alte cuvinte, sa fim prezenti cu valorile crestinesti la o realitate profesionala careia trebuie sa-i facem fata. Acum, când scriu, ma minunez de îndrazneala acestei intrebari si de amintirea acelui moment. Cu siguranta, la acea clipa, framântarea unei probleme de serviciu nu îmi dadea pace si nici nu întrezaream solutii… Acolo, la acea masa de familie, asteptam un cuvânt de la Preafericirea Sa, cu asteptarea unei minuni parca. Şi atunci Parintele Patriarh Teoctist avea sa dea un raspuns ce strabatuse prezentul si atingea veacurile ce vor sa vina. Privirea sa s-a îndreptat spre fereastra sufrageriei si a tintit cerul. Un timp. S-au asternut câteva clipe de tacere, apoi doua bobite de lacrimi s-au prelins în coltul ochilor sai. Şi doar a rostit, ca pentru sine: „De acum va fi foarte greu, veacurile sunt grele. Dar trebuie curaj si credinta“. Se ridicase cu vederea lucrurilor peste prezent si tintea adâncul framântarilor viitoare. Uitasem în acel moment de serviciu, de obiective profesionale, de graba de a ma reîntoarce, eram martori ai unui zbor peste Timp fara de Timp. La plecare, dupa ce i-am sarutat mâna si am luat binecuvântare, mi-a daruit o cutie mare de bomboane, spunându-mi sa o împart colegilor... Asa aveam sa fac, în dupa-amiaza aceea, trecând pe la fiecare cu dulceata unei binecuvântari de la Întâistatatorul Bisericii. Peste tot, în toate departamentele era liniste, armonie. Era acea stare a lucrurilor pe care Parintele Patriarh Teoctist o binecuvântase dintru început. Fiecare coleg a primit cu bucurie zâmbetul acestui gest, fara însa a cunoaste ca era de fapt o bomboana duhovniceasca si nici cine i-o trimisese. Asa trebuia sa se împlineasca lucrurile, dupa voia Preafericirii Sale în adânca smerenie si ascultare… La 5 martie 1950, în ziua hirotonirii sale întru arhiereu, în Catedrala „Sfântul Spiridon“-Nou din Bucuresti, tânarul Teoctist avea sa marturiseasca: „Îmi plec genunchii gândului cu smerenie, la altarul bisericii din satul meu, de pe dealurile Botosanilor, acolo unde fratii si surorile mele dupa trup se roaga pentru sufletele parintilor mei raposati si trudesc pe ogoare din zori si pâna în noapte“. Cu adevarat, o profunda legatura avea sa pastreze, pâna la plecarea sa, cu satul sau natal, cu altarul bisericii de pe colinele Botosanilor, si prin ele cu altarele Bisericii noastre strabune. Nu întâmplator, ci cu rânduiala Domnului, pamânt de lânga altarul bisericii din satul sau, Victoria, ctitorie a Parintelui Patriarh Teoctist, a fost adus si presarat la locul asezarii sale în mormântul din Catedrala patriarhala de vrednicul Mihai Arapasu, nepot al fratelui mai mare al Preafericirii Sale, Nicolaie. Nu întâmplator, crucea de lemn, martora a învierii în Domnul a Preafericirii Sale, a fost asezata în altarul bisericii din satul Victoria, fiind purtata din Bucuresti în chiar ziua Sfintei Cruci a anului 2007, de catre un alt vrednic vlastar al neamului sau. Prin aceste marturii se revarsa parca daruri ale milostivirii ceresti spre iubirea Parintelui Patriarh Teoctist de a reînvia chipuri si timpuri apuse spre pururi-aducerea lor aminte... Primeste, Doamne, smerita noastra rugaciune pentru alesul Tau, Parintele nostru Patriarh Teoctist, si-l asaza acolo unde straluceste lumina fetei Tale!

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 615

Id: 42811

Data: Jul 30, 2014

Imagine: